Unrecognized extremism

Unrecognized extremism
Political extremism confused with right-wing politics?
Motto:
"No one had the courage to wake Hitler"
Extremism manifested, promoted and characterized by the so-called influential civil society, by seemingly civil organizations and organizations represented by NGOs, such as the Social Dialogue Group, abbreviated by the GDS, by some of the cultural, sporting and craft institutions and organizations , An important part of media analysts and opinion formers (majority security officers or collaborators), a part of professional associations and trade union and student organizations, social-political opposition, some of the professional media organizations and publicity And some of the poorly trained journalists covered by secret services, or only collaborators with secret services eager to assert by any means, and where the media is a door of affirmation, liberal employers' organizations, interest groups in secret services, and Guarding and protection, by lawyers excluded from the magistrate Hatred and prosecutors with Stalinist or pseudo-Stalinist orientations, some of the public prosecutors and magistrates who are undercover officers of a secret service and collaborators of weak secret services to mind and education or with many illegally obtained university diplomas, By the reprisals of the repressive system in Romania such as Monica Macovei, Gabriel Liiceanu, etc., because they use exclusively extremist methods such as the promotion and cultivation of conflicts between persons, the attack on the person, the criminal denunciation and sabotage of the projects initiated by the government or any well- , Exclusively attributes to extremist belonging to others! That is, because they use political extremism as a weapon of persuasion and manipulation, it is attributable to it only to radicalism and terrorism!
Everything I said earlier describes the Romanian power mafia.
The Sabotage of any development projects, the promotion of conflicts and the attack on the person is concrete extremism, not political right! And crime is crime or terrorism, not extremism!
"The attack on the person
This 'argument' (ad hominem) calls for a man's lack of credibility and is thus the reverse of the call to authority. He attacks the person, not the argument. The target is eruditional, bourgeois, psychopathic, communist, atheist, interested in an advantage, recidivist, contradicted by his own deeds, frequent bad neighborhoods, etc. The proposition must be rejected because it is the opinion of someone with a bad reputation. If that person believes it true, then it must be false.
The attack on the person is frequently used in political propaganda. "
From:
Http://www.rasfoiesc.com/hobby/diverse/Sofismul19.php
The attack on the person, along with hate, lies and defamation of competition are extremist methods neighboring radicalization! They are methods cultivated by egocentric and nobility people!
Always check a frequently used or "fashionable"
Read and inform yourself before deciding!
A "nirvana" campaign against aggression and radicalization! Voinea George Gheorghe
Extremism negat
Extremismul politic confundat cu politica de dreapta?
Extremismul manifestat,promovat și caracterizat de așa zisa societate civilă influentă ,de instituții și organizații civile în aparență,reprezentată de ONG-uri,precum Grupul pentru Dialog Social,prescurtat G.D.S.,de o parte dintre instituțiile și organizațiile de cultură ,sportive și de meserii,de o importantă parte analiștilor media și a formatorilor de opinie(majoritari ofițeri securiști sau colaboratori),de o parte a asociațiilor profesionale și de organiizațiile sindicale și studențești,de opoziția social -politică , de o parte dintre organizațiile profesionale din media și publicitate ca și de o parte dintre jurnaliștii slabi pregătiți ofițeri acoperiți ai serviciilor secrete sau doar colaboratori cu serviile secrete dornici de afirmare prin orice mijloace și în care mass-media este o ușă de afirmare ,de organizații patronale liberale ,de grupuri de interese din serviciile secrete și pază și protecție,de juriști excluși din magistratură și procurori cu orientări staliniste sau pseudo-staliniste, de o parte dintre procurorii și magistrații din ministerul public care sunt ofițeri sub acoperire al unui serviciu secret și de colaboratori ai serviciilor secrete slabi la minte și la învățătură ori cu multe diplome universitare obținute ilegal,de  propagandiștii sistemului represiv din România precum Monica Macovei,Gabriel Liiceanu,etc.,pentru că folosesc metode exclusiv extremiste precum promovarea și cultivarea conflictelor între persoane atacul la persoană,denunțul penal și sabotarea proiectelor inițiate de guvernul în funcție,sau   al oricăror  investitori bine intenționați,atribuie exclusiv altora apartenența la  extremism! Adică pentru că ei folosesc extremismul politic ca arma de convingere și manipulare îl atribuie fals și penibil doar radicalismului și terorismului!
Tot ce am spus mai înainte descrie mafia puterii din România.
Sabotajul proiectelor de dezvoltare oricare ar fi ele,promovarea conflictelor și atacul la persoană este concret extremism nu politică de dreapta!Iar crima este crimă sau terorism nu extremism!
”Atacul la persoana
Acest 'argument' (ad hominem), face apel la lipsa de credibilitate a unui om si este astfel inversul apelului la autoritate. El ataca persoana, nu argumentul. Cel vizat este lipsit de eruditie, burghez, psihopat, comunist, ateu, interesat de un avantaj, recidivist, contrazis de propriile fapte, frecventeaza medii rau famate, etc. Propozitia trebuie respinsa din cauza ca este opinia cuiva cu reputatie proasta. Daca respectivul o crede adevarata, atunci ea trebuie sa fie falsa.
Atacul la persoana este folosit frecvent in propaganda politica.”
from:
http://www.rasfoiesc.com/hobby/diverse/Sofismul19.php
Atacul la persoană ,alături de ură, minciună și defăimarea concurenței sunt metode extremiste vecine cu radicalizarea !Ele sunt metode cultivate de oameni egocentrici și lipsiți de noblețe!
Verificați mereu un termen folosit frecvent sau ”la modă”
Citiți și informați-vă înainte de a decide!
O campanie ”nirvana” împotriva agresivității și radicalizării! George Voinea

-----------
https://ro.wikipedia.org/wiki/Radicalism
Radicalismul și extremismul caracterizează o politică intolerantă, nedemocratică, discriminantă, având frecvent caracterul de fanatism, naționalism, exercitat de unele grupări fundamentaliste.
Cuprins  [ascunde]
1 Radicalismul
2 Extremismul
2.1 Formele de extremism
3 Vezi și
4 Legături externe
Radicalismul[modificare | modificare sursă]
Originea etimologică a termenului de radical provine din limba latină („radix” = „rădăcină”) care de fapt exprimă tendența politici radicale de a realiza schimbări esențiale de la rădăcină. Acest termen exprimă nu numai hotărâre nestrămutată și consecvență, a atitudinii politice ci și conținutul direcției prin programul de măsuri de atingerea scopului care poate fi de natură politică sau economică.
Marşul neofasciştilor la 2.4.2005 in München
In timpul „Restaurației” - termen care provine de la elvețianul „Karl Ludwig von Haller” o perioadă caracterizată prin restaurarea monarhiilor în Europa, petrecută în Elveția între anii (1816–1842), Anglia (1660–1688) și Franța 1814/15–1830), un reprezentant caracteristic al acestei perioade este omul politic austriac prințul Metternich.
O opoziție liberală „Freisinn” (denumită și „radicală”) din Elveția în secolul XIX, care se opune orientării conservatoare a Reaturației, mișcarea „Freisinn” caută, dacă e necesar și cu forța, abolirea tuturor relațiilor feudale. Această mișcare a cuprins o serie de cantoane cu excepția cantonului Lucerna, din Elveția fiind cunoscută ca „Revoluția din iunie” (1830), care a dus la învingerea grupării conservatoare din Lucerna.
In politologie se vorbește de o linie de demarcație neclară între democrație și extremism.
Extremismul[modificare | modificare sursă]
Originea etimologică a termenului de extremism provine din latină „extremus” „extrem, ultimul”. Termenul desemnează idei sau acțiuni considerate extreme, exagerate, utopice, în cadrul politicii această ideologie este adoptată de grupările de margine, „grupările moderate” fiind în „centru”, pe când extremiștii pot fi de dreapta sau de stânga. Într-o democrație sunt acceptate toate cele trei forme de grupări, care dacă sunt într-o stare relativă de echilibru se vorbește de „normaliatea unei democrații”.
Extremismul desemnează idei sau acțiuni considerate extreme și neadaptate la lumea reală. Atunci când se vorbește de idei, este vorba despre partide sau grupări politice care laudă valori contestate și care vor să pună în practică acțiuni extreme. Atunci când se vorbește de acțiuni, este vorba, cel mai adesea, de metode violente și agresive care au ca scop o schimbare radicală.
Teoriile totalitare sunt caracterizate printr-o poziție agresivă, care se pot termina cu conflicte militare interstatale.
Formele de extremism[modificare | modificare sursă]
Extremiștii de stânga care propagă comunismul, socialismul sau anarhismul; de aceștia aparțin „autonomiștii”, „anarhiștii”, fracțiunea extremistă RAF din RDG
Extremiștii de dreapta care reprezintă neofascismul și care au început să ia amploare în Europa
Extremiștii islamiști care vor întemeierea unor state religioase islamice, reprezentați prin organizația Al-Qaida.
Vezi și[modificare | modificare sursă]
Vezi și[modificare | modificare sursă]
Fundamentalism religios
Rasism
Fundamentalism
Fanatism
Legături externe[modificare | modificare sursă]
„Extremism” la DEX online
„Radicalism” la DEX online
Categorie: Radicalism
--------
https://dexonline.ro/definitie/extremism
9 definiții pentru extremism
EXTREMÍSM s. n. Atitudine, a unor curente, mișcări, persoane politice care, pe baza unor opinii, idei, păreri exagerate, unilaterale, extreme, urmăresc prin măsuri violente sau radicale să impună programul lor. – Din fr. extrémisme.
sursa: DEX '09  adăugată de LauraGellner  acțiuni
EXTREMÍSM s. n. Atitudine, doctrină a unor curente politice care, pe baza unor opinii, idei, păreri exagerate, unilaterale, extreme, urmăresc prin măsuri violente sau radicale să impună programul lor. – Din fr. extrémisme.
sursa: DEX '98 (1998)  adăugată de ana_zecheru  acțiuni
EXTREMÍSM s. n. Atitudine (mai ales politică) caracterizată prin idei, păreri exagerate, unilaterale.
sursa: DLRLC (1955-1957)  adăugată de LauraGellner  acțiuni
extremísm s. n.
sursa: DOOM 2 (2005)  adăugată de raduborza  acțiuni
extremísm s. n.
sursa: Ortografic (2002)  adăugată de siveco  acțiuni
EXTREMÍSM s.n. Atitudine (politică) caracterizată prin idei, păreri exagerate, unilaterale. [< fr. extrémisme].
sursa: DN (1986)  adăugată de LauraGellner  acțiuni
EXTREMÍSM s. n. atitudine caracterizată prin idei, păreri exagerate, unilaterale, rigide, bazată pe ură și intoleranță. (< fr. extrémisme)
sursa: MDN '00 (2000)  adăugată de raduborza  acțiuni
EXTREMÍSM n. Atitudine (politică) caracterizată prin idei, păreri exagerate, unilaterale, bazată pe ură și intoleranță. /sursa: NODEX (2002)  adăugată de siveco  acțiuni
*extremízm n. Caracteru de a fi extremist.
sursa: Scriban (1939)  adăugată de LauraGellner  acțiuni
---------------
https://dexonline.ro/definitie/radicalism
12 definiții pentru radicalism
RADICALÍSM s. n. Concepție și atitudine politică care preconizează și urmărește folosirea de metode radicale, totale, pentru soluționarea unor probleme ale vieții sociale; practicarea acestor metode. – Din fr. radicalisme.
sursa: DEX '09  adăugată de blaurb.  acțiuni
RADICALÍSM s. n. Preconizare și practicare a metodelor radicale în soluționarea unor probleme. – Din fr. radicalisme.
sursa: DEX '98 (1998)  adăugată de claudia  acțiuni
RADICALÍSM s. n. Preconizarea și practicarea metodelor radicale în soluționarea diferitelor probleme politice.
sursa: DLRLC (1955-1957)  adăugată de LauraGellner  acțiuni
radicalísm s. n.
sursa: DOOM 2 (2005)  adăugată de raduborza  acțiuni
radicalísm s. n.
sursa: Ortografic (2002)  adăugată de siveco  acțiuni
RADICALÍSM s. v. radicalitate.
sursa: Sinonime (2002)  adăugată de siveco  acțiuni
RADICALÍSM s.n. Tendință, înclinație spre măsuri categorice, radicale în soluționarea problemelor. ♦ Hotărâre, fermitate. [< fr. radicalisme, germ. Radikalismus].
sursa: DN (1986)  adăugată de LauraGellner  acțiuni
RADICALÍSM s. n. 1. mișcare cu caracter liberal-democrat, în sec. XVIII și XIX în Anglia împotriva ideilor și instituțiilor politice și economice. 2. concepție și atitudine politică urmărind măsuri categorice, radicale în soluționarea problemelor vieții sociale; practicarea unor astfel de măsuri. (< fr. radicalisme, germ. Radikalismus)
sursa: MDN '00 (2000)  adăugată de raduborza  acțiuni
RADICALÍSM n. Ansamblu de concepții care preconizează și practică metode radicale în soluționarea unor probleme politice, sociale, economice. /sursa: NODEX (2002)  adăugată de siveco  acțiuni
radicalism n. sistemă politică care tinde la o reformă completă a instituțiunilor unei țări.
sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)  adăugată de LauraGellner  acțiuni
*radicalízm n. (d. radical). Sistema politică a radicalilor, care vor să reformeze statu din temelie.
sursa: Scriban (1939)  adăugată de LauraGellner  acțiuni
Definiții din dicționare specializate
Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.
RADICALÍSM (‹ fr.) s. n. 1. În literatură și artă, o dată cu avangarda, s-a introdus noțiunea de r., însemnând o opoziție violentă față de mijloacele tradiționale de expresie (de pildă, la expresioniști, dadaiști, letriști ș.a.). 2. Concepție și atitudine politică ce preconizează și urmărește folosirea de metode radicale, totale, pentru soluționarea unor probleme ale vieții sociale; practicarea acestor metode. R. se manifestă diversificat, în cadrul lui distingându-se orientări net opuse (r. de stânga, r. de dreapta), dintre care unele ajung până la extremism.
sursa: DE (1993-2009)  adăugată de blaurb.  acțiuni
-----------
https://dexonline.ro/definitie/agresivitate
13 definiții pentru agresivitate
AGRESIVITÁTE, agresivități, s. f. Însușirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. ♦ Însușire a unor agenți patogeni de a ataca organismul animal sau vegetal. – Din fr. agressivité.
sursa: DEX '09  adăugată de LauraGellner  acțiuni
AGRESIVITÁTE, agresivități, s. f. Însușirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. ♦ Însușire a unor agenți patogeni de a ataca mai multe plante. – Din fr. agressivité.
sursa: DEX '98 (1998)  adăugată de ana_zecheru  acțiuni
AGRESIVITÁTE s. f. Însușirea de a fi agresiv.
sursa: DLRLC (1955-1957)  adăugată de blaurb.  acțiuni
AGRESIVITÁTE s. f. Însușirea de a fi agresiv. – După fr. agressivité.
sursa: DLRM (1958)  adăugată de lgall  acțiuni
agresivitáte (a-gre-) s. f., g.-d. art. agresivitắții; pl. agresivitắți
sursa: DOOM 2 (2005)  adăugată de raduborza  acțiuni
agresivitáte s. f. (sil. -gre-), g.-d. art. agresivității; pl. agresivități
sursa: Ortografic (2002)  adăugată de siveco  acțiuni
agresivitáte sf [At: CONTEMP, Seria II, 1949, nr. 160, 3/1 / Pl: -tăți / E: fr agressivité] 1-2 Însușire de a fi agresiv (1-2). 3 (Spc) Însușire a unor agenți patogeni de a ataca organismul animal sau vegetal.
sursa: MDA2 (2010)  adăugată de blaurb.  acțiuni
AGRESIVITÁTE s. v. violență.
sursa: Sinonime (2002)  adăugată de siveco  acțiuni
AGRESIVITÁTE s.f. Însușirea de a fi agresiv. ♦ Însușire a unor agenți patogeni de a ataca mai multe specii de plante. ♦ Proprietate a apelor naturale de a ataca, prin acțiune chimică, construcțiile. [Cf. fr. agressivité].
sursa: DN (1986)  adăugată de LauraGellner  acțiuni
AGRESIVITÁTE s. f. 1. însușirea de a fi agresiv. 2. (psih.) comportament ostil, destructiv al unui individ. ◊ însușire a unor agenți patogeni de a ataca plantele. ◊ ostilitate a animalelor. 3. proprietate a apelor naturale de a ataca, prin acțiune chimică, construcțiile, de a produce degradarea solului. (< fr. agressivité)
sursa: MDN '00 (2000)  adăugată de raduborza  acțiuni
AGRESIVITÁTE f. Caracter agresiv. /sursa: NODEX (2002)  adăugată de siveco  acțiuni
------------
https://ro.wikipedia.org/wiki/Agresivitate
Agresivitate
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
[[wiki]]
Acest articol sau această secțiune nu este în formatul standard.
Ștergeți eticheta la încheierea standardizării.
Plume pen w.svg
Tonul acestui articol sau al acestei secțiuni este nepotrivit pentru o enciclopedie.
Puteți contribui la îmbunătățirea lui sau sugera modificările necesare în pagina de discuție.
Comportament agresiv
Comportamentul agresiv nu se gaseste neaparat la o persoana tipic agresiva.poti deveni agresiv datorita unor probleme psihice care pot apărea pe moment si care duc la o stare a agresivitatii.Acest comportament poate dispare sau poate sa se stabileasca o perioada mai indelungata el tine de autocontrol si de gravitatea problemei respective.A fi agresiv verbal sau fizic este aproape acelasi lucru.Agresivitatea verbala se manifesta in general impreuna cu cea fizica.Putini oameni sunt doar agresivi verbal.Exista totusi si o gene care se mosteneste dar si una care se dobandeste.Sunt foarte multe de spus despre acest fel de comportament agresiv.El poate fi chiar iscat de catre o persoana careia ii face placere sa determine izbucnirea unui asemenea comportament.
----------------
http://www.rasfoiesc.com/hobby/diverse/Sofismul19.php
Sofismul
Sofismul reprezinta un silogism sau rationament corect din punct de vedere formal, dar gresit din punct de vedere al conținutului (fiind bazat pe un echivoc, pe utilizarea aspectelor neesențiale ale fenomenelor etc.),
Sofisme de relevanta
Sofismele de relevanta nu ofera motive valide pentru a accepta ca adevarate concluziile lor. Desi sunt destinate sa-i convinga pe toti, numai cei neatenti, predispusi sau creduli sunt de obicei impresionati de apelurile lor nelogice. Va fi util sa analizam structura, sa dam exemple si sa indicam motivul invaliditatii pentru fiecare in parte.
Argumentul fortei
Crede ce-ti spun sau daca nu
    Argumentum ad baculum este numele latin al 'argumentului' care apeleaza la forta mai degraba decat la ratiune sau dovezi. Acesta a fost si este un fals logic folosit fara perdea in istorie de catre autoritatile laice si religioase. Evreii care isi marturiseau deschis credinta in Isus erau amenintati de conducatorii religiosi cu excomunicarea, iar mai tarziu crestinii au fost persecutati si martirizati. Un exemplu din Fapte 4:16-19:
●  'Este stiut de toti locuitorii Ierusalimului ca prin ei [Petru si Ioan] s-a facut o minune evidenta, pe care n-o putem tagadui'.
●  'Dar ca sa nu se raspandeasca vestea aceasta mai departe in popor, sa-i amenintam si sa le poruncim sa nu mai vorbeasca nimanui in Numele acesta'.
    Biserica crestina de mai tarziu (catolicii si ulterior unele miscari protestante) si-a impus si ea dogmele cu ajutorul fortei. Inchizitia este un exemplu bine cunoscut. Liderii cultici de astazi isi controleaza membrii prin intimidare si pedepse. Unele organizatii extremiste incearca sa se faca ascultate prin terorism.
    Lucrurile se petrec asa ca si in relatiile de zi cu zi dintre copii. Fratele mai mic zice celui mare: 'Da-mi si mie jucaria; tu te-ai jucat atata cu ea'. Raspunsul care se aude: "Nu! Asta-i a mea". Cel mic aduce un argument care i-ar da dreptul sa se joace si el: 'Dar e si a mea. Nu stii ce-au zis mama si tata cand ne-au cumparat-o?" Fratele mai mare trage jucaria mai aproape de el si nu spune nimic. Cel mic se gandeste la un argument costisitor si spune: "Da-mi-o numai acuma si apoi nu ti-o mai cer'. Din nou raspunsul este: 'Nu! Este a mea!' Epuizand argumentele si lucrurile de oferit in schimb, copilul cedeaza si pleaca. In aceasta interactiune se ascunde un adevar esential: In absenta ratiunii si adevarului, forta bruta predomina.
    In fiecare zi, infractori de orice fel raman fara argumente in concurenta cinstita sub tutela legii si decid sa obtina ce doresc prin forta, amenintare sau intimidare. Violenta incepe acolo unde se termina argumentele! Acest fals logic este savarsit de obicei de cei care au esuat sa-i convinga pe altii prin alte mijloace si carora nu le ramane deca forta sau amenintarea cu forta pentru a obtine acceptarea pozitiei lor.

Argumentul multimii (ad populum)
    Acest sofism implica apelarea la 'popor' mai degraba decat la ratiune. Acordul la concluzie este castigat nu prin oferirea de argumente valide, ci prin starnirea sentimentelor multimii. In viata  moderna, propagandistii, demagogii, politicienii si cei ce se ocupa de reclame fac mereu acest tip de apel. Daca "oricine' crede sau face un lucru, sau adeziunea este 'majoritara', acel lucru trebuie sa fie corect. Este un fapt dovedit insa in istorie ca ideile populare s-au dovedit adesea eronate.
    Si inversul este valabil: minoritatea nu are intotdeauna dreptate, numai pentru ca gandeste diferit. Astfel ca numarul celor care cred un anumit lucru nu este relevant pentru adevarul sau falsitatea lui. Singurele lucruri relevante sunt dovezile.
    Popularitatea sofismului ad populum poate fi atribuita spiritului de turma. Oamenii au tendinta sa se stranga in jurul a ceea ce este confortabil si familiar. In sufletul lor rezida nevoia de a fi 'ca ceilalti' si aceasta ii face sa accepte tirania culturii si intelepciunii conventionale. Cat de putini sunt cei care au incredere in integritatea propriei constiinte si judecati cand acestea sunt nepopulare!
  Argintarul Demetrius, s-a folosit de sofismul ad populum cand a incercat sa apere cultul Dianei efesenilor in fata amenintarii crestinismului (Fap. 19:24-28). Argumentul lui care trebuia sa justifice persecutia a fost ca ea 'este cinstita in toata Asia si in toata lumea'.
  Vechiul Testament contine de asemenea exemple relevante ale acestui fals logic care apeleaza la numarul mare mai degraba decat la ratiune. Solul care se dusese sa cheme pe Mica, i-a vorbit asa: 'Iata ca prorocii, intr-un glas, prorocesc bine imparatului; te rog sa fie si cuvantul tau ca al fiecaruia dintre ei! Vesteste-i bine!' Mica a raspuns: 'Viu este DOMNUL ca voi vesti ce-mi va spune DOMNUL' (1 Reg. 22:13, 14). Mica i-a spus regelui Iosafat ca va muri in lupta si armata lui va fi invinsa, ceea ce s-a si intamplat. Patru sute de 'profeti' au vorbit in favoarea regelui impotriva unuia care a spus adevarul.
    Daca toata lumea vorbeste la unison, dar contrazice adevarul, acesta nu este alterat. A fi impresionat de numere sau popularitate mai mult decat de adevar, inseamna a gandi ilogic. Iata si alte exemple:
Isus a fost 'adevarul" (Ioan 14:6), si totusi a murit parasit de toti.
Apostolul Pavel a scris ca 'toti care sunt in Asia l-au parasit' (2 Tim. 1:15).
Profetul Ilie s-a plans ca 'a ramas numai el singur' (1 Reg. 19:14).
    In cautarea adevarului ajungem uneori pe carari solitare. Ne-am putea ingrijora sau ne-am putea mandri. Multi altii insa sunt pe aceleasi carari chiar daca nu-i vedem si nu-i cunoastem. Sa nu ne lasam afectati nici de popularitate, nici de nepopularitate.

Apelul la autoritate
    Acest argument (ad verecundiam) presupune in mod gresit ca exista o legatura intre adevarul unei afirmatii si autoritatea persoanei sau grupului care o face. Daca cineva este intr-o pozitie suspusa, este celebru sau realizat atunci el trebuie sa fie o garantie sigura ca o anumita concluzie pe care o sustine este adevarata.
    Ca o regula generala, nici o propozitie nu este adevarata numai pentru ca autorul ei este talentat sau are succes. Chiar si in domeniile in care dispun de experienta sau cunostinte speciale, expertii se pot insela. Am putea accepta si evalua marturia lor ca o dovada suplimentara, dar niciodata ca o dovada directa a adevarului unei concluzii. Personalitatea este irelevanta pentru adevar.
    Apelul la autoritate este cu atat mai nepotrivit daca persoana citata nu este calificata in domeniu, daca experti cunoscuti au alta parere, daca autoritatea respectiva a vorbit in gluma sau daca citarea este din auzite.
Autoritatea anonima.
   Atunci cand autoritatea citata este anonima este imposibil sa se confirme daca este vorba despre un expert. Asa este cazul cu zvonurile. Nu este posibil sa aflam daca un zvon este adevarat sau nu. Zvonurile false sunt lansate de obicei deliberat cu scopul de a discredita oponentul.
Un membru al guvernului a destainuit ca
Expertii sunt de acord ca
Se spune ca
Se zvoneste ca primul ministru
    Pentru ca nu cunoastem sursa informatiei nu avem nici o cale de a-i evalua veridicitatea.


Atacul la persoana
    Acest 'argument' (ad hominem), face apel la lipsa de credibilitate a unui om si este astfel inversul apelului la autoritate. El ataca persoana, nu argumentul. Cel vizat este lipsit de eruditie, burghez, psihopat, comunist, ateu, interesat de un avantaj, recidivist, contrazis de propriile fapte, frecventeaza medii rau famate, etc. Propozitia trebuie respinsa din cauza ca este opinia cuiva cu reputatie proasta. Daca respectivul o crede adevarata, atunci ea trebuie sa fie falsa.
    Atacul la persoana este folosit frecvent in propaganda politica. Exemplu:
●  X sustine ca varsta legala pentru accesul la bauturi alcoolice ar trebui sa fie 16, nu 18 ani
    Dar toti stim ca X:
     -  se imbraca extravagant si familia lui administreaza un bar
     -  are 17 ani si ar vrea sa bea legal
     -  crede de asemenea ca varsta legala de votare ar trebui sa fie mai mica
     -  nu are pregatire de specialitate in legislatie
    Deci varsta legala pentru accesul la bauturi alcoolice trebuie sa fie 18, nu 16!
Sau:
●  Tu imi spui sa nu beau, dar acum doi ani ai fost la dezalcoolizare.
    In toate variantele lui, sofismul ad hominem ne cere sa adoptam o pozitie fata de adevarul unei concluzii pentru simplul motiv ca cineva crede contrariul. Dar respectivul poate avea dreptate chiar daca este dezagreabil, este implicat in chestiune, este inconsecvent in alte lucruri sau are defecte ca toti ceilalti. Din nou personalitatea este irelevanta pentru adevar. Caracterul sau circumstantele cuiva n-au nimic de-a face cu adevarul sau falsitatea afirmatiilor
Apelul la ignoranta
    Apelul la ignoranta (argumnetum ad ignoratiam) ne propune sa acceptam adevarul sau falsul unei propozitii pentru ca nici un oponent nu a dovedit sau nu poate dovedi contrariul. Este un caz special al falsei dileme deoarece presupune ca toate propozitiile trebuie sa fie cunoscute fie ca adevarate fie ca false. Exemple:
    ●  Cosmonautii sovietici nu l-au intalnit pe Dumnezeu in cosmos.
        Deci Dumnezeu nu exista.
Sau:
    ●  Nimeni nu a dovedit concludent ca nu exista extraterestri.
        Deci extraterestrii exista.
   Dar absenta dovezilor impotriva unei afirmatii nu este suficient pentru ca aceasta sa fie adevarata. Ce nu stim poate fi totusi adevarat. Lipsa unei dovezi nu este o dovada!

Concluzie irelevanta
    Sofismul concluziei irelevante (ignoratio elenchi) incearca sa stabileasca adevarul unei propozitii oferind un argument care in realitate sprijina o concluzie complet diferita.
●  Toti copiii trebuie sa beneficieze de atentie deosebita din partea parintilor lor.
    Parintii care lucreaza cu norma intreaga nu pot acorda multa atentie copiilor lor.
    Deci mamele nu ar trebui sa lucreze cu norma intreaga.
    Aici premisele ar putea sprijini o concluzie despre parintii care lucreaza in general, dar nu asigura adevarul unei concluzii doar despre femei separat de barbati. Acest 'rationament' urmareste sa abata auditoriul de la punctul care este cu adevarat in discutie.

Apelul la clementa
    Apelul la clementa sau mila (ad misericordiam) incearca sa castige acceptarea prin invocarea consecintelor nefaste pe care le va suferi autorul sau altii in caz contrar, consecinte care vor starni mila. Apelul la clementa se intalneste in pledoariile avocatilor, dar si in alte cazuri, asa cum arata exemplul de mai jos al unui taximetrist surprins in neregula cu actele de catre agentul de circulatie:
●  Daca imi ridicati permisul, nu voi mai putea conduce, deci nici lucra
    In acest caz voi pierde locuinta si copiii mei vor ajunge in strada
    Deci trebuie sa tineti cont de acest lucru si sa nu-mi ridicati permisul
●  Sper ca vei accepta proiectul meu. Am lucrat trei luni la el.
    Concluzia trebuie acceptata din cauza starii demne de mila a subiectului. Concluzia este gresita chiar daca premisele sunt adevarate, astfel ca rationamentul este fals. Starea demna de mila a afirmatorului n-are nimic de-a face cu adevarul concluziei.
    Apelul la consecinte (ad consequentiam) este tratat de unii ca un sofism separat. Exemplu:
●  Evolutia nu poate fi adevarata, pentru ca daca ar fi, atunci n-am fi mai buni decat maimutele.
●  Trebuie sa existe Dumnezeu pentru ca altfel viata n-ar avea sens. (Existenta lui Dumnezeu nu depinde de perceptia noastra asupra sensului vietii)
    Consecintele nu sunt relevante pentru adevarul unei concluzii.
Evitarea sofismelor

    Sofismele pot afecta serios capacitatea noastra de a stabili adevarul. Fie ca sunt comise din greseala in cursul procesului de gandire, fie ca sunt folosite deliberat in efortul de a-i manipula pe altii, nici unul dintre ele nu ofera motive legitime pentru adevarul concluziei lor. Cunoscand ce sunt sofismele suntem protejati in ambele cazuri. Daca putem identifica cateva din cele mai obisnuite rationamente incorecte probabilitatea sa le folosim noi insine sau sa fim inselati de altii este mai mica. Mintea logica trebuie sa poata distinge intre sofisme persuasive si rationamente convingatoare.

    Lista sofismelor este departe de a fi incheiata. Iata inca cateva:

Panta alunecoasa
    Pentru a demonstra ca o propozitie este inacceptabila, se arata ca ea poate determina o avalansa de evenimente inacceptabile. Exemple:
●  Daca aprobam legea impotriva armelor complet automatizate, nu va trece mult si vom aproba legi impotriva tuturor armelor. Apoi vom incepe sa restrangem si alte drepturi, iar in cele din urma vom sfarsi traind intr-un stat comunist! Prin urmare n-ar trebui sa interzicem armele complet automatizate.
●  N-ar trebui sa joci. Odata ce incepi iti va fi greu sa te mai opresti. Curand iti vei cheltui toti banii pe jocuri de noroc si apoi vei recurge la crima pentru ati suplimenta castigul.
●  Daca fac o exceptie pentru tine, atunci va trebui sa o fac pentru toti.
    Sofismul pantei alunecoase foloseste nelegitim conditionarea 'daca-atunci'. Pentru a-l identifica trebuie sa comparam propozitia combatuta cu ultimul si cel mai grav eveniment inacceptabil din seria invocata pentru a evidentia ca acesta nu este neaparat o consecinta a propozitiei.
Limbajul prejudecat
    Sofismul foloseste termeni care starnesc orgolii si prejudecati, de exemplu magulind sau subminand credibilitatea altora. Exemple:
●  Orice persoana rezonabila va fi de acord ca
●  Numai un naiv ar sustine ca
●  Crestinatatea pretinde ca slujeste lui Dumnezeu (aici folosirea lui 'pretinde' sugereaza falsul).
●  Liderii cultului sustin ca ('Liderii' este folosit depreciativ)
    Pentru dovedirea sofismului trebuie identificati termenii care induc prejudecati (ex. 'rezonabil', 'naiv') si trebuie aratat ca dezacordul fata de concluzie nu-l face pe nimeni 'nerezonabil' sau 'naiv'.

Falsa analogie
    Sofismul face o analogie intre doua obiecte (sau evenimente). Apoi argumenteaza ca deoarece primul are o proprietate P, trebuie s-o aiba si cel de-al doilea. Dar analogia esueaza daca cele doua obiecte sunt diferite prin chiar proprietatea P.
●  In sprijinul doctrinei Trinitatii se aduce uneori ca dovada faptul ca apa poate exista simultan in trei stari de agregare: lichida, solida si gazoasa. Daca Trinitatea ar fi adevarata, starile in care poate 'coexista' apa sau o alta substanta n-ar fi decat o ilustrare. In nici un caz o dovada obtinuta prin analogie.
●  Angajatii sunt ca si cuiele. La fel cum cuiele trebuie batute in cap ca sa functioneze, tot asa si angajatii.

-----------
http://dexonline.net/definitie-atac
atác (atácuri), s. n. – Ofensivă, asalt. Fr. attaque. – Der. (din fr.) ataca, vb.; atacabil, adj.; atacabilitate, s. f. (vulnerabilitate la asalt); inatacabil, adj.; inatacabilitate (var. neatacabilitate), s. f. (vulnerabilitate); contraatac, s. n.
substantiv neutru atac
ATÁC s.n. 1. Faptul de a ataca; asalt, ofensivă, năvală, iureș. ♦ Agresiune împotriva cuiva. ♦ Inițiativă într-un joc sportiv. ♦ Formație a unei echipe sportive; (p. ext.) jucătorii care formează linia atacantă a unei echipe. 2. Acțiune violentă și susținută împotriva unor teorii, unor concepții etc. 3. (Med.) Apariție bruscă și violentă a unei boli. V. acces, criză, șoc. 4. (Muz.) Moment în care o voce sau un instrument începe să cânte; emisiune mai accentuată a unui sunet. [Pl. -curi. / < fr. attaque, it. attaco].
substantiv neutru atac


ATÁC s. n. 1. faptul de a ataca; acțiune de luptă ofensivă. ◊ agresiune împotriva cuiva. 2. inițiativă într-un joc sportiv. ◊ jucătorii care formează linia atacantă a unei echipe. 3. acțiune violentă și susținută împotriva unor teorii, concepții etc. 4. (med.) acces (2), criză, șoc. 5. (muz.) moment în care o voce sau un instrument începe să cânte; emisiune mai accentuată a unui sunet. (< fr. attaque)
substantiv neutru atac
ATÁC, atacuri, s. n. 1. Mișcare ofensivă a unor forțe armate, îndreptată împotriva unui obiectiv inamic. ♦ (La sg. art.) Semnal de trompetă etc. care cheamă ostașii la luptă. ♦ Agresiune împotriva cuiva. ♦ Inițiativă într-un joc sportiv. 2. Fig. Acțiune violentă și susținută împotriva unei situații, unei teorii, unor drepturi etc. sau împotriva celor care le susțin. 3. Apariție bruscă și puternică a unei boli. ♦ Congestie cerebrală, apoplexie. 4. Tratarea cu un reactiv a suprafeței de examinat a unui metal, pentru a-i pune în evidență structura. 5. Mod de legare, prin acuplaje, angrenaje etc., între o mașină și o altă mașină sau un mecanism. – Fr. attaque.
substantiv neutru atac
*1) atac n., pl. urĭ (fr. attaque). Acțiunea de a ataca cu arma: un atac de front. Fig. Izbucnire a boaleĭ, acces: atac de nervĭ. Lovire, calomnie, insultă: atacurile ziarelor. Fam. Oftică: a murit de atac.
substantiv neutru atac
atác s. n., pl. atácuri
substantiv neutru atac
atac n. 1. năvală (prin surprindere); 2. izbucnire neașteptată a unei boale: atac de nervi; 3. pop. oftică: a murit de atac; 4. fam. insultă, afront: n’am vrut să-ți fac un atac.
substantiv neutru atac
ATÁC, atacuri, s. n. 1. Ofensivă a unor forțe armate care urmărește nimicirea sau prinderea inamicului și distrugerea unor obiective ale acestuia; (în special) moment culminant al acestei ofensive. ♦ (La sg. art.) Semnal de trompetă care anunță înce­perea atacului (1). 2. Agresiune împotriva unei persoane, unui stat etc. 3. Inițiativă într-un joc sportiv. ♦ Linia de înaintași a unei echipe de fotbal, handbal etc. 4. Ac­țiune violentă și susținută (prin manifestații, prin scris etc.) împotriva unei situații, unei teorii etc. sau împotriva celor care le susțin. ♦ Mijloc prin care se cere reexaminarea unei hotărâri judecătorești care nu satisface una dintre părți. 5. Apari­ție bruscă și puternică a unei boli. ◊ Atac de panică = criză acută de angoasă. ♦ (Pop.) Apoplexie. ♦ (Pop.) Tuberculoză pulmonară. 6. (Fon.) Mișcare articula­torie a coardelor vocale, care marchează începutul pronunțării unei vocale. – Din fr. attaque.
substantiv neutru atac
ATÁC, atacuri, s. n. 1. Mișcare ofensivă a unor forțe armate, îndreptată împotriva unui obiectiv inamic. V. ofensivă, asalt, șarjă. A porni la atac. A da un atac. Atac la baionetă. Atac_aerian. Atac cu gaze. ▭ Locotenent-colonel Sergiu Voinescu, în fruntea dorobanților de Iași și Vaslui, dusese trupele de atac cu un avînt eroic. D. ZAMFIRESCU, R. 235. * (La sg. art.) Semnal de trompetă, de corn etc. care cheamă soldații la luptă. Deodată izbucni strigarea vijelioasă a cornurilor: atacul! Și, ca izbite de suflarea unui orcan, tresăriră companiile, se plecară și porniră într-o rostogolire uriașă. SADOVEANU, O. VI 34. ♦ Agresiune împotriva cuiva (cu ajutorul unei arme sau al unui instrument). Puterea și mai ales iuțeala atacului neașteptat îi oprește în loc; loviturile, care curg ca grindina, le iau văzul. VLAHUȚĂ, O. A. II 119. 2. Acțiune violentă și susținută (folosind diverse mijloace combative) Împotriva unor teorii, unor concepții, unor drepturi cîștigate sau împotriva apărătorilor acestora. În 1924 Partidul comunist este scos în afara legilor țării de către guvernul liberal, care dezlănțuie în același timp un atac direct împotriva libertăților cetățenești și mai cu seamă împotriva cuceririlor clasei muncitoare. GHEORGHIU-DEJ, Art. Cuv. 11. ◊ Cale de atac v. cale. 3. Apariție bruscă și puternică a unei boli. V. criză, șoc, acces. Atac de cord. ♦ Congestie cerebrală, apoplexie. Fugi să nu te mai vadă Eftimița, că o dai în atac. GALACTION, O. I 77. ♦ (învechit și popular) Ftizie.
substantiv neutru atac
*2) atác, a -á v. tr. (fr. attaquer). Încep lupta: a ataca víțiu. Lovesc: oftica l-a atacat. Ating, vatăm: acidele atacă metalele. Rănesc, micșorez: a ataca reputațiunea cuĭva. Strict: testamentu se poate ataca. V. refl. Fam. Mă oftigesc.
verb tranzitiv atac
ATACÁ vb. I. I. tr. 1. A începe o luptă, a face un act de agresiune; a da un atac. 2. (Fig.) A lua atitudine potrivnică, trecând la acțiune, față de o situație, față de o teorie etc. 3. A vătăma, a distruge, a mina, a roade. ♦ A cere în justiție anularea sau reformarea unei hotărâri judecătorești sau a unui act juridic. 4. A aborda (o problemă, un subiect, o discuție). II. intr. 1. A lua inițiativa într-o întrecere sportivă. 2. A începe executarea unei piese muzicale. [P.i. atác, conj. -ce, ger. -când. / < fr. attaquer, it. attacare].
verb tranzitiv ataca
ATACÁ vb. I. tr. 1. a efectua un atac. 2. (fig.) a lua atitudine potrivnică față de o situație, de o teorie etc.; a critica, a acuza. 3. a distruge, a mina. ◊ a cere în justiție anularea sau reexaminarea unei hotărâri ori a unui act juridic. 4. a aborda (o problemă, un subiect, o discuție). II. intr. 1. a lua inițiativa într-o întrecere sportivă. 2. a începe executarea unei piese muzicale. III. refl. (fam. a se simți jignit; a se ofusca. (< fr. attaquer)
verb tranzitiv ataca
ATACÁ, atác, vb. I. 1. Tranz. (Mil.) A începe un atac. ♦ A comite o agresiune; a lovi, pentru a ucide sau a distruge. 2. Tranz. Fig. A duce o acțiune violentă și susținută împotriva unei situații, unei teorii etc. sau împotriva celor care le susțin. ♦ A cere justiției să anuleze sau să schimbe o hotărâre sau un act. A atacat testamentul. 3. Tranz. A vătăma; a distruge. 4. Tranz. Fig. A se apropia cu îndrăzneală de o problemă, încercând s-o pătrundă, să-i găsească rezolvarea; a provoca o discuție. ♦ A începe executarea unei bucăți muzicale. 5. Intranz. A avea sau a lua inițiativa într-un joc sportiv. – Fr. attaquer.
verb tranzitiv ataca
ataca, atac, v. r. a se enerva, a se înfuria
verb tranzitiv ataca
atacá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. atác, 2 sg. atáci, 3 atácă; conj. prez. 3 să atáce; ger. atacấnd
verb tranzitiv ataca
atacà v. 1. a începe lupta; 2. a combate energic: a atacat vițiul; 3. a surprinde, a apuca (de o boală); 4. pop. a deveni ofticos: s’a atacat; 5. a vătămà: acidele atacă metalele; fig. a ataca reputațiunea; 6. a trage în judecată; testamentul se poate ataca.
verb tranzitiv atacà
ATACÁ, atác, vb. I. 1. Tranz. (Mil.) A începe sau a duce un atac (1). 2. A comite o agresiune împotriva unei persoane, unui stat etc. 3. Intranz. A avea sau a lua inițiativa într-un joc sportiv. 4. Tranz. Fig. A duce o campanie violentă și susținută împotriva unei situații, unei teorii etc. sau împotriva celor care le susțin. ♦ A cere justiției să reexamineze o hotărâre care nu satisface una dintre părți. 5. Tranz. A vătăma; a roade; a arde; a distruge. ♦ Refl. (Pop.) A se îmbolnăvi de tuberculoză pulmonară. ♦ Refl. (Arg.) A se enerva, a se irita, a se înfuria. 6. Tranz. Fig. A începe să studieze o problemă. ♦ A începe executarea unei bucăți muzicale. – Din fr. attaquer.
verb tranzitiv ataca
ATACÁ, atác, vb.I. 1. T r a n z. A lua o ofensivă violentă împotriva inamicului, a da un atac. Împăratul Teodosic cel Mare... cufunda în apă un număr însemnat din micile luntri în care goții veneau noaptea... ca să-i atace flota de pe malul stîng al Dunării. ODOBESCU, S. III 636. ◊ (Cu privire la o persoană sau la un obiectiv) A comite o agresiune (servindu-se de o armă); a lovi, pentru a ucide sau a distruge. L-a atacat în plină stradă. 2. Tranz. F i g. A lua atitudine combativă și a trece la acțiune față de o situație existentă, față de o teorie, o concepție sau față de susținătorii acestora. Se întreprinse publicarea unei foi literare... [Guvernul] luînd drept pretext o nevinovată poveste, sub cuvînt că atacăm religiunea, suprimă foaia. NEGRUZZI, S. I 334. Cantacuzino îndrăzni a prezenta împăratului Iosif al II-lea un plan prin care povățuia cum trebuie a ataca pe Mavrogheni. BĂLCESCU, O. I 87. ◊ Expr. A ataca în justiție = a cere justiției să anuleze sau să schimbe o hotărîre sau un act anterior. Dar dacă a făcut un testament pe care eu nu-l cunosc? îl vom ataca în justiție. DUMITRIU, B. F. 151. A ataca cu recurs = a introduce recurs la instanța competentă. 3. Tranz. A vătăma, a roade, a mina, a distruge. Filoxera atacă vița de vie. Rugina atacă fierul. ▭ Mustrarea cugetului... i-au atacat sănătatea. NEGRUZZI, S. I 54. 4. T r a n z. A se apropia cu îndrăzneală de o problemă, a încerca s-o pătrundă, să-i găsească rezolvarea. Cartea a fost foarte apreciată prin originalitatea temei pe care o atacă. ♦ A începe sau a provoca o discuție. Am încetat să mai atac cu ea problema. IBRĂILEANU, A. 101. ♦ A cînta primele note ale unei bucăți muzicale, a începe executarea ei. 5. Intranz. A lua inițiativa unui joc sportiv, a face prima mișcare. Înaintașii echipei «Dinamo» atacă din primele minute de joc.
verb tranzitiv ataca
atac   substantiv neutru nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular atac atacul
plural atacuri atacurile
genitiv-dativ singular atac atacului
plural atacuri atacurilor
-----------
http://dexonline.net/definitie-defăima
*defáĭm, a -făĭmá v. tr. (d. faĭmă saŭ lat. pop. dĭffamiare, cl. defámo și diffámo, -are, a defăĭma). Critic, vorbesc de răŭ, calomniez. – Și defăĭm, defăĭmez și desfaĭm.
temporar defaĭm
defăimá (a ~) (-făi-) vb., ind. prez. 3 defăimeáză
temporar defăima
defáimă (-me), s. f. – Ponegrire, calomniere. Lat. *diffamia (Pușcariu 495; Rosetti, I, 165), format ca infamia. Este cuvînt înv. și rar. În general, cercetătorii preferă să plece de la vb. *diffamāre, prin intermediul unei var. pop. *diffamiāre (Lambrior 372; Candrea-Dens., 477; Tiktin; Candrea). – Der. defăima, vb. (a ponegri, a calomnia, a discredita), apare din sec. XVII; defăimător, adj. (care defăimează). Cf. faimă.
temporar defaimă
DEFĂIMÁ, defáim, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a vătăma reputația cuiva; a bîrfi, a huli, a ponegri, a calomnia. Defăimat ești, ponegrit de asemeni, însă asta-i spre folosul domniei-tale. SADOVEANU, Z. C. 152. E bine că omul vrodată P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată. PANN, P. V. I 13. ♦ Refl. (Rar) A se compromite, a se face de rîs. Nu vedeți, nerușinați, Cît o să vă defăimați? TEODORESCU, P. P. 105. 2. (Învechit) A disprețui, a desconsidera, a subaprecia, a nu lua în seamă, a înjosi, a umili. Oh ! mă defaimă pentru că-l iubesc din toată inima. NEGRUZZI, S. I 22. Cine mă defaim' o dată, eu de rudă nu-l cunosc. DACIA LIT. 143. – Prez. ind. și: defăimez.
verb tranzitiv defăima
DEFĂIMÁ, defăimez, vb. I. Tranz. 1. A vorbi de rău pe cineva sau a vorbi rău despre ceva; a ponegri, a calomnia. ♦ Refl. (Rar) A se face de râs, a se compromite. 2. (Înv.) A disprețui, a subaprecia; a umili, a înjosi. – Din lat. *diffamiare.
verb tranzitiv defăima
defăimà v. a vorbi de rău. [Tras din defaimă = lat. DIFFAMIA].
verb tranzitiv defăimà
Sinonime, conjugări si rime ale cuvantului defăima
defăima   infinitiv infinitiv lung participiu gerunziu imperativ pers. a II-a
(a) defăima defăimare defăimat defăimând singular plural
defăimând defăimați
numărul persoana prezent conjunctiv prezent imperfect perfect simplu mai mult ca perfect
singular I (eu) defăimez (să) defăimez defăimam defăimai defăimasem
a II-a (tu) defăimezi (să) defaimi defăimai defăimași defăimaseși
a III-a (el, ea) defaimă (să) defăimai defăima defăimă defăimase
plural I (noi) defăimăm (să) defăimăm defăimam defăimarăm defăimaserăm
a II-a (voi) defăimați (să) defăimați defăimați defăimarăți defăimaserăți
a III-a (ei, ele) defăimează (să) defaime defăimau defăimară defăimaseră
-----------
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ad_hominem
Ad hominem
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Question book-4.svg
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe care le conține.
Un argument ad hominem, cunoscut și ca argumentum ad hominem (latină: „argument la persoană", „argument împotriva omului") constă în a riposta, la un argument sau la o afirmație despre un fapt, prin atac la persoana care a prezentat argumentul sau a făcut afirmația, în loc să se adreseze subiectul argumentului sau să se furnizeze o dovadă contra afirmației. Această eroare logică se referă la criticile sau atacul la persoana care face afirmațiile și prin care se încearcă discreditarea argumentului.
Un alt subtip comun al acestui argument greșit este argumentul ad hominem circumstanțial (argumentum ad hominem circumstantiae), un atac care este bazat pe circumstanțele sau pe situația interlocutorului; la fel argumentul "tu quoque" (și tu) a cărui obiecție la argument constă în caracterizarea acestuia ca fiind vinovat de același lucru împotriva căruia argumentează.
Argumentele ad hominem sunt întotdeauna invalide în logica silogistică, date fiind valoarea de adevăr a premiselor și validitatea inferenței logice ca independente de persoana care face inferența. Oricum, argumentele ad hominem sunt rar prezentate ca silogisme formale, iar forma lor ține de domeniul logicii informale și al teoriei probelor juridice.
Pe de altă parte, teoria probelor juridice depinde în mare măsură de evaluarea credibilității martorilor, inclusiv a mărturiilor date de martori oculari sau de experți. Dovezi că un martor ocular propus nu este de încredere, sau are motive să mintă, sau că martorul expert propus nu are cunoștințele necesare pot juca un rol decisiv în emiterea de judecăți.
Argumentul ad hominem este opusul apelului la autoritate în care interlocutorul își bazează valoarea de adevăr a unei afirmații pe autoritate, pe cunoștințele sau pe poziția persoanei care a făcut inițial afirmațiile. De aceea, chiar dacă argumentul ad hominem poate face o afirmație mai puțin convingătoare, arătând că persoana care face afirmația nu are autoritatea, cunoștințele sau poziția de a face acele afirmații sau a făcut afirmații eronate în trecut despre subiecte similare, totuși, nu poate furniza un contraargument infailibil.
Ad hominem ca eroare logică formală[modificare | modificare sursă]
Un argument ad hominem eronat are următoare formă de bază:
O persoană A face afirmația X
Este ceva criticabil la adresa persoanei A
Prin urmare afirmația X este falsă
Argumentul ad hominem este eroarea logică cea mai cunoscută și de obicei menționată în introducerile la manualele de logică și în manualele de gândire critică. Atât eroarea logică în sine cât și acuzația de a fi comis-o sunt frecvent fluturate în discursuri. Ca tehnică în retorică este foarte puternică și des folosită datorită înclinației naturale a creierului uman de a recunoaște șabloane.
Exemplu:
Naziștii au adoptat un plan de eugenie.
Naziștii au fost răi.
Prin urmare, eugenia este rea.
Prima premisă este numită „afirmația faptică" și este punctul pivot al discuției. Controversa este numită „afirmația inferențială" și prezintă procesul gândirii. Există două tipuri de afirmații inferențiale, explicite și implicite. Eroarea logică nu reprezintă o formă validă de raționament deoarece chiar și în situația în care se acceptă ambele co-premise, acest lucru nu garantează valoarea de adevăr a controversei. Poate fi gândit și că argumentul are o co-premisă ne-declarată.
Vezi și[modificare | modificare sursă]
Apelul la autoritate
Listă de erori logice
Legături externe[modificare | modificare sursă]
ro Scientia.ro
en FallacyFiles.org
Categorii: Erori logiceCuvinte și fraze în limba latinăTehnici de propagandă
---------------------
https://ro.wikipedia.org/wiki/Apelul_la_autoritate
Apelul la autoritate
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Un apel la autoritate este un tip de argument în logică ce constă în susținerea valorii de adevăr a unei aserțiuni pe baza autorității, cunoștințelor și poziției persoanei care face aserțiunea. Este cunoscut și sub denumirea de argument din autoritate, argumentum ad verecundiam (Latină: argument din respect) sau ipse dixit (Latină: el însuși spuse). Este o metodă în obținerea cunoștințelor descriptive, dar este o eroare logică în contextul logicii, deoarece validitarea unui argument nu decurge din credibilitatea sursei. Cazul opus ar fi atacul ad hominem în care se respinge argumentul pentru că cel care l-a formulat nu are autoritate sau poate fi altfel contestat.
Pe de altă parte, nu implică o eroare logică în simpla argumentare că o aserțiune făcută de o autoritate este adevărată, în contrast cu afirmația că autoritatea este infailibilă în principii și deci nu poate fi supusă criticilor. Astfel o aserțiune poate fi adevărată sau valoarea de adevăr nu este demonstrabilă sau poate fi probabilă prin atribuirea ei unei autorități, iar afirmația că acea aserțiune este adevărată poate fi subiect al criticilor și e posibil să reiasă ulterior ca fiind greșită.
Dacă există o critică ce contrazice aserțiunea unei autorități, simplul fapt că aserțiunea își are originea în acea autoritate nu este un argument pentru ignorarea criticii.
Cuprins  [ascunde]
1 Forme
2 Apelul la autoritate ca eroare logică
2.1 Logica
2.2 Explicație
2.3 Exemple
3 Discuție
4 Epistemologie fără apel la autoritate
5 Sub-categorii
6 Vezi și
Forme[modificare | modificare sursă]
Sunt două tipuri de apeluri la autoritate, în baza autorității în care se are încredere. Cu cât e mai relevantă expertiza unei autorități cu atât mai convingător este argumentul. Totuși, autoritatea nu este niciodată absolută, prin urmare toate apelurile la autoritate care susțin că autoritatea este în mod necesar infailibilă, sunt eronate.
Prima formă de apel la autoritate este aceea în care atunci când o persoană prezintă o poziție, menționeză o autoritatea care susține aceeași poziție, dar care nu este de fapt o autoritate în acel domeniu. De exemplu, propoziția "Gheorghe Hagi recent a precizat că este necesar să te speli pe dinți de trei ori pe zi" nu va convinge multă lume prinvind spălatul pe dinți, cum Hagi nu este expert in stomatologie. Multe reclame se bazează pe această eroare logică în cazul sfaturilor date de personalități publice în spoturile publicitare și în cazul sponsorizărilor.
A doua formă este citarea unei persoane care chiar este o autoritate în domeniul respectiv, ceea ce presupune un aport cognitiv substanțial. Mulți experți au o cunoaștere mult mai profundă asupra unor subiecte decât alte persoane, și deci ar trebui să fie de încredere. Totuși, posibilitatea unei erori rămâne și chiar se poate întâmpla comiterea erorii. În situații practice precum reparatul unui autoturism, un mecanic experimentat care știe să repare un anumit autoturism va fi mai de încredere decât cineva care nu este expert în reparații de autoturisme. Sunt multe situații în care cineva trebuie să se încreadă într-un expert și are nevoie de dovezi și atestări pentru ceea ce știe acea persoană. Astfel mulți se încred într-un chirurg care are atestări fără să știe niciodată toate detaliile privind chirurgia.
Apelul la autoritate ca eroare logică[modificare | modificare sursă]
Este un tip de eroare logică genetică în care credibilitatea sursei este irelevantă pentru validitatea argumentului.
Logica[modificare | modificare sursă]
Această eroare logică are următoarea formă:
A face afirmația B.
Este ceva pozitiv despre A.
Prin urmare B este adevărat.
Explicație[modificare | modificare sursă]
Prima propoziție este 'afirmația faptică' și este punctul pivot care provoacă mare parte din dezbateri. Ultima propoziție este cunoscută ca 'afirmație inferențială' și reprezintă procesul gândirii.
Este eronat să se accepte afirmațiile unei presupuse autorități atunci când este recomandată suspiciunea. De asemenea este o eroare logică dacă se dă prea multă încredere opiniilor unor experți neglijându-se posibilitatea ca și experții să greșească.
Exemple[modificare | modificare sursă]
Referitor la credințele filozofice ale lui Aristotel. "Dacă Aristotel a spus așa, atunci așa e."
Referitor la credințele filozofice ale lui Isus, Mohamed sau alte figuri religioase. "Dacă (figură religioasă) a spus așa, atunci așa e." Un asemenea apel se bazează pe credința că autoritatea în cauză este o persoană sfântă și prin extensie este infailibilă.
Referitor la un text sacru. "Dacă (textul sacru) spune așa, atunci așa este." Ca la exemplul precedent, un asemenea apel se poate baza pe credința că acel text sacru este infailibil.
Referitor la un articol științiic publicat în reviste peer-reviewed. "Am citit în (revista de știință) că este așa, atunci așa e."
Referitor la ceea ce i se spune cuiva de către un profesor și/sau părinte. "Profesorul meu a spus așa, atunci așa este."
A crede ceva pentru că se atribuie unei profesiuni de onoare. "Acel doctor a recomandat (marca X) de aspirină" sau "Bancherii recomandă să ai economisite 6 salarii într-un cont de economii".
Ceva trebuie să fie adevărat pentru că un erou de război spune acel ceva.
Ceva trebuie să fie adevărat pentru că apare la știri.
Un caz particular este:
Ceva este adevărat pentru că există un consens științific. (Vezi adevăr și consens în teoria adevărului).
Trebuie reținut că dacă un argument este un apel la autoritate nu înseamnă că este falsă concluzia lui, și nici nu este irațional se lași convins de către el. Doar că, apelul la autoritate nu garantează de la sine adevărul concluziei deoarece faptul că o autoritate spune ceva, nu înseamnă că în mod necesar așa stau lucrurile și în realitate. Ideal, pozițiile având valoarea de adevăr (sau având argumente care să le susțină) sunt acele care le fac pe autoritățile in domeniu să fie convinse ca fiind adevărate, și nu viceversa. De aceea apelul la autoritate face confuzie între cauză și efect. Mai departe este de notat că un riguros concept al adevărului este un subiect destul de complex.
Discuție[modificare | modificare sursă]
Printre cei mai respectați filozofi ai Greciei Antice a fost Pitagora, a carui discipoli erau cunoscuți pentru justificarea propriilor aserțiunilor prin pura referire la aserțiunile maestrului lor cu formula: αὐτὸς έφη (autos ephe), sau "el însuși spuse". Această cunoscută practică a fost perpetuată de filozofii și clerul de mai târziu. Din cauza influenței scolasticismului, expresia este cunoscută în tranducerea ei în latină ca ipse dixit.
În Evul Mediu, aproximativ începând cu sec. XII și terminând cu sec. XV, filozofia lui Aristotel a devenit o dogmă bine stabilită, și deci folosirea convingerilor lui Aristotel au constituit o parte importantă în dezbaterile din acele timpuri. Ideile lui Aristotel au devenit atât de centrale filozofiei în ultima parte a Evului Mediu încât el a devenit cunoscut în latină sub numele de Ille Philosophus, "Filozoful" și citatele din Aristotel au devenit cunoscute sub denumirea de ipse dixit-e. În acest caz, Aristotel este un exemplu de cineva care este o autoritate în filozofie, dar filozofia este un domeniu în care evidențele directe sunt mai greu de găsit și de aceea ideile lui Aristotel au o greutate, dar totuți nu este cuvântul final. Pe de altă parte argumentând că deoarece toți astronomii cred că planeta Neptun există - pentru a demonstra existența sa - este un argument mai convingător deoarece astronomii sunt cunoscători în domeniul respectiv și sunt în poziția imediată de a dovedi sau infirma existența planetei (prin experiență directă). Totuși este mai bine să se argumenteze cu evidențe decât cu ceea ce astronomii cred.
Etica autoritară este teoria meta-etică prin care cineva obține cunoaștere etică de la o autoritate, de exemplu de la Dumnezeu sau din legislație. Apelul la majoritate poate fi văzut ca un caz special de apel la autoritate, unde autoritatea este opinia publică.
Cunoscutul argument "pentru că așa spun eu" este o eroare logică de acest gen. Această propoziție face asumpția că atunci când se face o afirmație de către o figură cu autoritate, în special un părinte, argumentul este automat valid. Trebuie precizat că asta nu înseamnă că părinții nu sunt autorizați să folosească o asemenea propoziție, sau că de fapt copiii ar trebui automat să nu asculte de părinții care folosesc această propoziție. De mult ori "pentru că așa spun eu" este de fapt o prescurtare la "din motive prea complexe ca tu să înțelegi sau prea lungi pentru a ți le explica", ceea ce formal este ilogic, dar (așa cum s-a explicat anterior) asta nu duce în mod necesar la o concluzie falsă (cererea de a fi ascultat).
Epistemologie fără apel la autoritate[modificare | modificare sursă]
O filozofie care neagă și refuză cu severitate existența oricărei autorități, dovezi, infirmări sau justificări, chiar și cele probabilistice și care menține totul deschis criticismului, inclusiv observațiile (adică se refuză chiar și inferența "X a fost observat în mod direct → X este în mod necesar adevărat" ca și apel la autoritate), logica și chiar și poziția sa de de bază, criticismul însuși, este un raționalism pancritic. Fără necesitatea ca vreodată să se apeleze la atoritate sau justificare, raționalismul pancritic este capabil să-și mențină poziția integral și complet din moment ce nu este vinovat de relativism sau dogmatism.
Sub-categorii[modificare | modificare sursă]
Eroarea logică a ultimul om în picioare - Argumentele victoriei în alegeri sau în război sunt validate axiomatic de victorie. Este cunoscută și sub denumirea de "Învingătorul ia totul".
Eroarea logică a martirului - Cel care pierde este axiomatic corect în virtutea pierderii suferite. (antiteză a erorii logice a ultimului om în piciore.
Vezi și[modificare | modificare sursă]
Logică
Ad hominem
Argumentum ad populum
Categorie: Erori logice
----------
https://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Erori_logice
Categorie:Erori logice
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
A se vedea și Categorie:Biasuri cognitive.
Application-pgp-keys.svg Articolul principal din această categorie este Eroare logică.
A se vedea și Categorie:Greșeli de exprimare.[[Categorie:Tehnici literare]
Subcategorii
Această categorie conține doar următoarea subcategorie.
S
► Sofisme inductive‎ (2 P)
Pagini din categoria „Erori logice”
Următoarele 41 pagini aparțin acestei categorii, dintr-un total de 41.
Categorii: Căutate • Dorite • Necategorizate • Nefolosite • Căutare: Internă • Externă
Utile: Toate categoriile • Categorie aleatorie •  Arborele categoriilor • Grafice: ↑ • ↓
Index general: 0-9 • A B  C D  E F  G H  I J  K L  M N  O P  Q R  S T  U V  W X  Y Z
Index local: Top • 0-9 • A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z
*
Listă de erori logice
A
Ad hominem
Afirmarea consecventului
Afirmație goală
Apelul la autoritate
Apelul la forță
Apelul la frică
Apelul la milă
Apelul la măgulire
Apelul la noutate
Apelul la probabilitate
Apelul la ranchiună
Apelul la ridicol
Apelul la tradiție
Argument circular
Argument din eroare logică
Argumentul ignoranței
Argumentum ad nauseam
Argumentum ad populum
C
Cauze îndoielnice
Compoziția ilogică
D
Diviziunea ilogică
Dovadă prin exemplu
E
Echivocare
Eroare logică
Eroare logică informală
Erori formale de logică
F
Falsa analogie
Falsa dilemă
G
Generalizarea pripită
I
Ignoratio elenchi
M
Mutarea ștachetei
N
Negarea antecedentului
Niciun scoțian adevărat
Non sequitur
O
Om de paie
P
Pledoaria specială
Post hoc ergo propter hoc
R
Reificare (eroare logică)
S
Stil în loc de substanță
T
Transferul sarcinii dovezii
Categorii: ArgumenteArgumente filozoficeComunicarea datelor falseGândire criticăLogicăTehnici retoriceTehnici de propagandă
--------
https://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Tehnici_retorice
Categorie:Tehnici retorice
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Application-pgp-keys.svg Articolul principal din această categorie este Retorică.
Commons
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Categorie:Tehnici retorice
Subcategorii
Această categorie conține următoarele 3 subcategorii, dintr-un total de 3.
D
► Dialoguri‎ (1 C, 4 P)
E
► Erori logice‎ (1 C, 41 P)
F
► Figuri de stil‎ (1 C, 18 P)
Pagini din categoria „Tehnici retorice”
Următoarele 3 pagini aparțin acestei categorii, dintr-un total de 3.
Categorii: Căutate • Dorite • Necategorizate • Nefolosite • Căutare: Internă • Externă
Utile: Toate categoriile • Categorie aleatorie •  Arborele categoriilor • Grafice: ↑ • ↓
Index general: 0-9 • A B  C D  E F  G H  I J  K L  M N  O P  Q R  S T  U V  W X  Y Z
Index local: Top • 0-9 • A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z
C
Cuvânt nevăstuică
I
Interogație retorică
Ironie
Categorii: Argumente filozoficeComunicarea datelor falseModalități poeticeRetoricăTehnici de persuasiuneTehnici literareTermeni literari
---------
https://ro.wikipedia.org/wiki/Argumentum_ad_populum
Argumentum ad populum
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Un argumentum ad populum (latină: "apelul la lume") cunoscut și ca apelul la majoritate, în logică, este o eroare de argumentare care conclude că o propoziție este adevărată deoarece foarte multă lume crede că este adevărată; cu alte cuvinte "dacă mulți cred, atunci așa este". În etică acest argument este formulat astfel: "Dacă mulți consideră că este acceptabil, atunci este acceptabil."
Acest argument mai este cunoscut sub diverse denumiri: apelul la mase, apelul la credință, apelul la lume, apelul la popularitate, apelul la consens, apelul la vogă, autoritatea celor mulți, tirania majorității, iar în latină sub denumirile: 'argumentum ad populum' ("apelul la lume"), argumentum ad numerum ("apelul la număr") sau consensus gentium ("consensul clanurilor"). Este de asemenea fundamentul unor serii de fenomene sociale, printre care susținerea comunitară, efectul "la modă" (peiorativ numit și instinctul de turmă).
Cuprins  [ascunde]
1 Logica
2 Exemple
3 Explicație
3.1 Evidențe
4 Excepții
4.1 Democrație
4.2 Convenție socială
4.3 Siguranță
5 Vezi
Logica[modificare | modificare sursă]
Eroarea logică are următoarea formă:
Mare parte a oamenilor susțin X.
Prin urmare X este adevărat.
sau
Idea X este populară
Prin urmare, idea X este corectă.
Exemple[modificare | modificare sursă]
Eroarea logică este comisă atunci când se încearcă convingerea unei persoane că o teorie populară este adevărată
Din moment ce 88% din persoanele chestionate cred în OZN-uri, rezultă că OZN -urile trebuie să existe.
Din moment ce mare parte a lumii crede în Holocaust, el trebuie să existe.
Câteodată este comisă când se încearcă convingerea unei persoane că o teorie nepopulară este falsă.
Este prostesc să afirmi că Hitler nu ar fi atacat SUA dacă nu ar fi intrat în Al II-lea Război Mondial. Toată lumea știa că avea în plan cucerirea întregii lumi.
Adesea eroarea este întâlnită în argumente legate de etică:
Majoritatea americanilor susțin că Războiul din Vietnam a fost moral greșit. De aceea acel război a fost moral greșit.
Din moment ce mare parte a populației de pe glob se hrănește cu carne, nu există probleme etice privind mâncatul cărnii.
Apare și în marketing:
Marca X de aspirator este marca leader în SUA. Ar trebui să cumperi marca X de aspirator.
Alte exemple:
Cinizeci de milioane de fani Elvis nu pot fi în eroare.
Creștinismul este religia cu cel mai mare număr de credincioși în lume, deci trebuie să fie adevărată.
"Toate societățile credeau în magie, în afară de a noastră, de ce am gândi altfel?" "Toate societățile în afară de a noastră credeau că soarele se învârte în jurul pământului, mai degrabă decât invers. Ai decide acest lucru prin votul majorității?" - Isaac Asimov
La tribunal juriul decide prin majoritate, prin urmare el va da întotdeauna decizii corecte.
Ar trebui să te uiti pe ProTV, este cel mai popular canal de televiziune anul acesta.
Explicație[modificare | modificare sursă]
Apelul la majoriate (argumentum ad populum) este un hering roșu și o eroare logică genetică. Apelează la termeni probabilistici, dat fiind că 75% din populație răspunde A la o întrebare, când răspunsul nu este cunoscut, argumentul formulează că este rezonabil să se asume că răspunsul este într-adevăr A. În cazul în care răspunsul poate fi cunoscut dar nu este cunoscut de cei întrebați, apelul la majoritate poate funiza un răspuns posibil cu o probabilitate înaltă de a fi corect.
Argumentum ad populum este logic eronat deoarece simplul fapt că o credință este susținută de largi mase, nu garantează în mod necesar că acea credință este corectă; dacă credința unui individ poate fi greșită atunci credința susținută de mai multe persoane poate fi de asemenea greșită.
Evidențe[modificare | modificare sursă]
Cineva ar putea afirma că fumatul este o îndeletnicire sănătoasă din moment ce milioane de oameni fumează. Totuși cunoscând pericolul fumatului, de fapt noi spunem că fumatul nu este o îndeletnicire sănătoasă, chiar dacă milioane recurg la el.
Excepții[modificare | modificare sursă]
Apelul la credință este valid doar atunci când întrebarea este dacă acea credință există. Apelul la popularitate va fi valid doar atunci când întrebarea este dacă credința este larg răspândită și până la ce grad. Cu alte cuvinte, Argumentum ad populum demonstrează că o credința este populară nu și că ar fi adevărată.
Democrație[modificare | modificare sursă]
"Corectitudinea" proceselor electorale constă în acceptarea a priori din partea electoratului că rezultatul alegerilor ar trebui legiferate indiferent care ar fi.
"Majoritatea membrilor votanți ai Clubului Industriașilor în reunirea de anul trecut a decis că Clubul ar trebui să-și crească fodurile în octombrie. Prin urmare Clubul ar trebui să-și crească fondurile în octombrie."
Democrația prin votul multiplu este bazată pe apelul la popularitate. Dar ca și sens de determinare a adevărului unei credințe, este o eroare de logică. Democrația însă nu clarifică acest lucru, ci doar face ca acestă eroare logică să fie irelevantă prin definirea legilor ca fiind mai degrabă subiective decât obiective. Totuși, acceptarea politicilor și a candidaților s-a dovedit ca fiind bine corelată cu eficacitatea lor. Ca și sistem politic de luare a deciziilor, sistemul electoral se prezintă ca fiind favorabil în comparație cu sistemul fiat ca cel al feudalismului și a pseudo-democrațiilor ca cele cu un singur partid.
Argumentum ad populum explică cum anumite democrații au căzut victime ale acestui principiu. (vezi propaganda și nazismul german)
Convenție socială[modificare | modificare sursă]
Problemele convenției sociale, precum cele de etichetă sau maniere politicoase, depind de larga acceptare a convențiilor. Astfel, argumentum ad populum nu este o eroare logică atunci când se referă la convingerile populare despre ce este politicos și potrivit.
"Majoritatea oamenilor în Rusia consideră că este politicos pentru bărbați să se pupe ca formă de salut. Prin urmare în Rusia este politicos pentru bărbați să se pupe când se salută."
Oricum, convențiile sociale se pot schimba, câteodată chiar foarte repede. De aceea faptul că în Rusia acest an se considera că este politicos să te pupi nu poate fi folosit ca evidență că toată lumea dintotdeauna credea asta, sau că rușii întotdeauna așa ar trebui să creadă.
Întrebările filozofice privind relativismul moral se leagă de faptul dacă astfel de argumente se aplică la fraze cu conținut moral.
Siguranță[modificare | modificare sursă]
Urmărirea unei doctrine mai degrabă prin decizie populară decât prin design logic, poate fi o problemă de siguranță sau conveniență:
Toți englezii consideră că ar trebui să conduci pe partea stângă a străzii. Prin urmare, când te afli în Anglia ar trebui să conduci pe partea stângă a străzii.
În acest caz, alegerea pe care parte a stăzii să conduci este arbitrară. Totuși pentru a evita coloziunile frontale, toți conducătorii auto trebuie să cadă de acord. În majoritatea cazurilor, ceea ce este fără pericol să se facă depinde de ceea ce ceilalți se așteaptă ca cineva să facă, deci prin "popularitatea" alegerii.
Vezi[modificare | modificare sursă]
Logică
Categorii: Erori logiceCuvinte și fraze în limba latină
-----------
https://ro.wikipedia.org/wiki/Logică
Prin logică (din greaca veche λογική, logike)[1] se înțelege folosirea rațiunii în realizarea anumitor activități.[2][3] Logica se folosește în mod predominant în filozofie, matematică și informatică.
Logica a fost studiată din antichitate de către numeroase civilizații inclunzând India,[4] China,[5] Persia și Grecia. În Europa aceasta a fost răspândită ca disciplina lui Aristotel, care i-a acordat un loc esențial în filozofie. Studierea ei a fost inclusă în clasicul trivium, care includea de asemenea gramatica și retorica. Logica a fost dezvoltată în continuare de către Al-Farabi care a despărțit-o în două grupuri: ideea și dovada. Mai târziu Avicenna a redeschis studierea logicii. Iar în Est aceasta a fost dezvoltată de către Budism și Jainism.
Cuprins  [ascunde]
1 Logica formală și celelalte științe.
2 Metodă
3 Valoare acțională
4 Aplicațiile logicii
5 Produsele logice
5.1 Principii generale ale gândirii
5.2 Legi speciale
6 Istoric
6.1 Antichitatea
6.2 Evul Mediu
6.3 Epoca modernă
6.4 Secolul XVIII
6.5 Secolul XIX
6.6 Perioada contemporană
7 Operații logice
7.1 Definiția
7.2 Clasificarea
7.3 Diviziunea
7.4 Inferarea
8 Clasificări ale logicii
8.1 După obiectul cunoașterii
8.2 După calea adoptată
8.3 După evoluția istorică
8.3.1 Logica de bază
8.3.2 Metalogică
9 Dezvoltări ale logicii
10 Bibliografie
11 Vezi și
12 Note
13 Referințe
Logica formală și celelalte științe.[modificare | modificare sursă]
Studiind forma gândirii, logica se deosebește de toate celelalte științe care rețin conținutul gândirii. Pe fizician, pe chimist, pe biolog, pe sociolog îl interesează în primul rând ce anume se afirmă sau se neagă într-un act de gândire.
Un raport aparte există între psihologie și logică. Psihologia studiază fenomenele psihice printre care există și gândirea. Ea cercetează gândirea ca proces psihic în complexitatea lui internă și externă adică în legile sale de proces psihic de cunoaștere normală și patologică și în relațiile sale cu condițiile și factorii externi gândirii cum ar fi memoria, afectivitatea, imaginația, stările neurofiziologice, cu evoluția individuală. Logica se ocupă numai de condițiile gândirii normale, corecte luând în considerare formele eronate doar în vederea delimitării și prescrierii formelor corecte de gândire. În această situație logica nu este în conflict cu psihologia ci în colaborare, pentru că înformațiile privitoare la condițiile preliminare ale unei gândiri normale sunt necesare pentru accesul la formele corecte de gândire urmărite de cercetarea logică. În această fază logica încă mai are de a face cu psihologia deoarece o categorie de cauze ce determină abaterea gândirii de la corectitudine este de natură extralogică, cauze denumite paralogisme ce sunt de competență comună psihologiei și logicii. După detașarea de factorii paralogici, logica își preia mai deplin obiectul mai având de luptat cu a doua categorie de factori care țin într-adevăr de corectitudinea formelor și operațiilor gândirii, anume cu grupul sofismelor adică a erorilor logice propriu zise. Însă odată obținute condițiile normalității gândirii și realizată trecerea la formele corecte, logica se află pe tărâmul ei unde poate opera distincțiile proprii între genurile și speciile formelor corecte și celor incorecte. În acest stadiu logica nu mai are de a face de loc cu fenomene afective, volitive sau de altă natură preocupându-se exclusiv de aspectul obiectiv al formelor gândirii.
O altă disciplină care se intersectează cu logica este lingvistica. Cauza care face ca lingvistica să se întâlnească cu logica este strânsa legătură dintre limbaj și procesul gândirii. Pentru ca o formă de gândire să existe ea are nevoie de o materializare fie și în forme interiorizate, subiective. Fără această materializare nu pot fi executate operații nici asupra formelor nici asupra conținutului informațional al gândirii. Lingvistica a descoperit că între materializarea formelor gândirii și formele sale pure nu este o dependență absolută ci relativă, astfel încât o formă de gândire și un conținut se pot materializa în moduri diferite putându-se exprima de exemplu aceeași judecată cu același conținut în limbi diferite. Deci raportul dintre forma mentală a gândirii și materializarea sa lingvistică este totodată necesar și convențional. Nu există o relație de identitate între semn și înțeles. Totuși raportul dintre forma gândirii, conținutul informațional al ei și materializarea acestora este de subordonare. Gândirea subordonează limbajul. Datorită acestor relații lingvistica prin cercetarea și adecvarea limbajului ca vocabular și gramatică are o contribuție substanțială la elucidarea problemelor calității actului de gândire.
Metodă[modificare | modificare sursă]
Pentru logică, metoda este un ansamblu de prescripții obținute prin transformarea propozițiilor unei teorii în reguli de acțiune practică și intelectuală în scopul rezolvării problemelor de logică.
Logica de bază (logica tradițională, aristotelică sau generală și logica simbolică modernă, matematică sau simbolică) se caracterizează prin trei metode fundamentale: standardizarea, simbolizarea și formalizarea.
Standardizare logică
Standardizarea logică este transformarea enunțărilor din limba naturală, fără a le altera conținutul, în expresii din care poate fi detașată structura lor logică.
Simbolizare
Simbolizarea este introducerea de simboluri speciale -constante și variabile-cu ajutorul cărora forma logică a acestor enunțuri este fixată în formule specifice. Se utilizează numai parțial în logica generală și extins în logica simbolică.
Formalizare
Formalizarea este finalizarea teoriei logice într-o formă calculatorie. Se utilizează numai în logica simbolică fiind un criteriu eficace de deosebire între logica generală și logica simbolică.
În contemporaneitate logicienii dispun de mai multe clase de metode de cunoaștere logică datorită potențialului generalizator al metodelor matematice moderne pe care logica le-a preluat foarte productiv în planul cunoașterii.
Clase de metode
Limbaje simbolice
Metode algoritmice
Metode axiomatice
Formalizare
Metode matematice
Metodele cantitative și geometrice
Metoda teoriei mulțimilor
Metoda structurilor matematice
Metoda aritmetizării
Metode cu caracter special
Metoda diagonalelor lui Cantor
Metoda inducției matematice
Metoda recursivă
Definiție
Clasificare
Diviziune
Metode grafice
Valoare acțională[modificare | modificare sursă]
Aplicațiile logicii[modificare | modificare sursă]
Aplicațiile logicii sunt mult mai complexe decât aplicațiile altor științe constând în următoarele:
1. Verificarea proceselor de gândire și cale de construcție a teoriilor
Este cea mai importantă aplicație a logicii și totodată cea mai dificilă.
Sub aspect praxiologic logica poate converti adevărurile achiziționate în norme de acțiune aplicabile asupra gândirii individuale sau colective modificând eficacitatea gândirii și indirect a acțiunii individului sau grupului.
Logica este totodată și o specie a acțiunii. Rezultatele distincției între formele corecte și cele incorecte ale gândirii se convertesc în reguli după care alți oameni pot să gândească eficient adică având randament maxim în obținerea de cunoștințe adevărate și de rezultate faptice dorite. De exemplu, din cunoștința logică "A este identic cu A și numai cu A" extragem regula de acțiune că nici un om nu poate fi altul decât el însuși. Deci ori este el ori nu este el, ceea ce determină excluderea lui din lista autorilor prezumtivi ai unei acțiuni.
Gândirea corectă se distinge prin următoarele caracteristici: claritate, precizie, ordine, consistență, coerență, întemeiere.În acest scop trebuie aplicate regulile definirii, clasificării și argumentării.
Formarea gândirii logice este un proces mai greu decât formarea vorbirii.Oamenii se nasc cu înclinații mai mari sau mai mici spre gândirea logică.Chiar dacă nu toți pot atinge aceleași performanțe de gândire logică există un folos chiar și pentru cei care nu ajung să gândească spontan logic; ei se lasă mai ușor corectați de către cei ce gândesc mai bine.Scopul formarii gândirii logice este triplu: dezvoltarea gândirii logice spontane, formarea gândirii logice conștiente astfel încât individul să ajungă în stadiul autocontrolului logic al gândirii și controlul logic al gândirii celorlalți oameni materializată în vorbire, în scriere sau în actiuni.Formarea gândirii logice trebuie să înceapă cât mai devreme.Ea trebuie să înceapă în limbaj natural prin expunere și aplicații,să utilizeze limbajul de masă, trecându-se prin gândirea comună spre gândirea științifică în general.În educația gândirii logice nu este bine să se înceapă prin logica modernă, la aceasta ajungându-se abia ulterior după educarea prin logica tradițională.Motivele sunt următoarele:accesul la gândirea logică este posibil numai prin limbajul natural,în majoritatea domeniilor de activitate se utlizează logica exprimată în limbaj natural, gândirea comună nu utilizează limbajul simbolic.Logica simbolică prin forma ei s-a îndepărtat de mase devenind un bun al elitei.Chiar și cei care reușesc să o învețe nu totdeauna reușesc să o aplice în corectarea gândirii.În logica simbolică există pericolul de a face combinatorică sterilă (sau calcule logoide cu cuvintele lui Grigore Moisil) deci fără efect practic asupra evoluției efective a gândirii individului supus educației.În formarea și dezvoltarea gândirii logice o altă activitate necesară este disputa intelectuală în care trebuie să se urmarească distingerea poziției juste.Când educația gândirii logice începe prea târziu se pot învăța reguli de gândire dar nu și abiliatea de a le aplica.
2. Trecerea de la variabilele ei la un sistem de constante;
Această aplicație este o rezolvare relativ mecanică a unor probleme tratabile logic.
3. Aplicarea logicii la tehnică prin interpretarea adecvată a formalismelor ei;
4. Modelarea proceselor logice.
Produsele logice[modificare | modificare sursă]
Rezultatele reflecției logice asupra formelor corecte ale gândirii se concretizează în reguli sau principii logice menite să asigure corectitudinea noțiunilor, judecăților, raționamentelor. Prin urmare logicianul dă norme generale și norme speciale pe care trebuie să le satisfacă formele logice pentru a fi corecte.
Principii generale ale gândirii[modificare | modificare sursă]
Valabilitatea legilor gândirii umane corecte este condiționată de stabilitatea relativă a obiectului gândirii. În condițiile devenirii obiectului legile gândirii formale trebuie integrate în sisteme de legi de ordin superior.
Principiul identității
Orice lucru este identic cu el însuși și numai cu el însuși.
Din acest principiu se deduce că putem avea un act de gândire corect dacă și numai dacă păstrăm în cursul unuia și aceluiași act de gândire același înțeles al unui cuvânt.
2. Principiul noncontradicției
Un lucru ori este ori nu este, în același timp.
Deci un lucru nu este și totodată este. Cu privire specială la raportul între două judecăți dintre care una neagă ceea ce cealaltă afirmă nu pot fi ambele adevărate. Suntem obligați să nu ne contrazicem pe noi înșine când gândim sau eventual când comunicăm.
3. Principiul terțului exclus
Din două judecăți în care una neagă ceea ce cealaltă afirmă, una din ele este cu necesitate adevărată, altă posibilitate neexistând.
Această lege obligă la admiterea a două și numai două valori de adevăr pentru judecată. Deci judecata poate fi sau adevărată sau falsă.
4. Principiul rațiunii suficiente
Orice lucru are un temei.
Deci nu există ceva fără bază. Nu există ceva fără cauză. Tot așa orice judecată trebuie să aibă un temei constând în dovezi, argumente, probe.
Legi speciale[modificare | modificare sursă]
Regulile speciale ale corectitudinii formelor gândirii se adresează formelor particulare pe care le iau noțiunile, judecățile și raționamentele.În general legile logice speciale sunt forme particularizate de acţiune a celor patru legi generale.
Exemple
Reguli ale sistemelor axiomatice
1. Consistență
O construcție axiomatică este formal consistentă dacă și numai dacă ea nu conține contradicții.Dacă ea conține atât o formulă cât și contradictoria ei atunci ea este formal inconsistentă.Inconsistența este dată de proba conjuncției celor două formule care este o auto-contradicție.Este un caz particular de manifestare a legii noncontradicției.
2. Completitudine
Orice propoziție A aparținând sistemului poate fi sau demonstrată sau respinsă, adică din orice cuplu de propoziții contradictorii A și non A, din sistem, trebuie să fie demonstrată cel puțin una.
3. Independența
Această regulă se referă la independența axiomelor.Este cerința ca nici una din axiome să nu derive din celelalte.Nici unul din enunțurile componente ale bazei axiomatice nu trebuie să fie deductibil din celelalte. Proba independenței se face ori prin scoaterea axiomei vizate ori prin substituirea ei cu contradictoria sa cu condiția ca sistemul să nu devină inconsistent.
Istoric
Istoric[modificare | modificare sursă]
Geneza logicii s-a produs în antichitate în lumea Greciei sclavagiste. Necesitatea studierii raționale a gândirii a fost determinată de intensificarea preocupărilor de cunoaștere științifică a lumii făptuite de învățații elini. Astfel Democrit aproximativ între anii 460-370 î.e.n. pornind de la cercetările naturii a fost determinat să studieze inducția, analogia, ipoteza și a formulat legea rațiunii suficiente. În continuare la constituirea logicii și-au adus contribuția filosofii sofiști prin practica demonstrației. Gânditorul Socrate aproximativ între 469-399 î.e.n. prin centrarea reflecției pe suflet a adâncit preocuparea pentru modurile de gândire. Discipolul lui Socrate, Platon aproximativ între anii 427-347 î.e.n. ocupându-se de studiul genurilor supreme ale ideilor a încercat o clasificare a categoriilor și formularea unor legi ale logicii. Logica a fost structurată, sintetizată și expusă într-o formă durabilă de către filozoful Aristotel (circa 384-322 î.e.n.). Aristotel a revizuit și generalizat cunoștințele de până la el despre formele gândirii fiind primul gânditor care a scris o operă centrată special pe studiul gândirii omului. A considerat că formele centrale ale gândirii sunt noțiunea, judecata și raționamentul. Filozofii stoici au contribuit la dezvoltarea logicii prin apropierea ei de retorică și gramatică.
Logica este o specie a cunoașterii exacte. Obiectul cunoașterii sale este forma abstractă a gândirii umane. În studiul formelor gândirii umane logica separă forma de conținutul informațional, afectiv și volitiv precum și de mijlocul exteriorizării formei gândului adică limba naturală luând în cercetare numai forma intelectivă, cognitivă, rațională, obiectivă a gândirii considerând mijlocul de comunicare ca element convențional. Odată făcută această primă separație logica efectuează a doua operație: separarea formelor corecte de cele incorecte adică a celor valide de cele nevalide. În continuare se ocupă preponderent de cercetarea formelor valide de gândire. Scopul final este practic, deoarece există nevoia individuală și socială de eficiență a gândirii aplicate.
Antichitatea[modificare | modificare sursă]
Evoluția principală a logicii a fost realizată de europeni începând cu Grecia antică. Vechii greci nu au conceput logica decât în înțelesul originar de disciplină anterioară științelor, ca mod al științelor și nu ca știință. Acest fapt s-a petrecut deoarece logica nu putea să se prezinte ca o știință printre alte științe din moment ce ea era îndrumător pentru științe deci gen al lor și nu specie printre alte specii.
Conform înțelesului elen al termenului "teoria", Τεωρια, aceasta însemna "contemplare", "viziune", vedere directă. În mod originar, numele de teorie s-a dat acelor cunoștințe imediate, obținute direct de intuiția intelectuală. Pentru cei vechi și special pentru Aristotel logica era în acest sens o teorie adică un corp de adevăruri nedemonstrate, "contemplate", așa cum se găsesc ele esențial în realitate.
Logica nu era o construcție științifică, nu era concepută ca o ierarhie de adevăruri ci ea își propunea să învețe principiile, de aceea neputând fi considerată știință. Chiar dacă Aristotel a folosit expresia de "știință apodictică" aceasta nu certifică decât înțelesul de cunoștință a demonstrației. Teoria silogismului este numai o teorie a principiilor silogismului.
În această ipostază a fost lăsată logica greacă antică pentru învățații Evului Mediu.
Evul Mediu[modificare | modificare sursă]
India.
În secolul VII Dharmakirti a scris un scurt manual de logică numit „O picătură de logică”.
În secolul IX Dharmottara a adăugat acestui manual indian de logică propriile comentarii.
În logica indiană există o teorie destul de aprofundată a raționamentelor.
Europa
Logica aristotelică, în aspectul său formal, a stat la baza scolasticii din Evul Mediu.
Anselm de Canterburry (1033-1109)
A interpretat natura noțiunilor universale susținând că există în mod real în afara obiectelor singulare și independent de ele formând un fel de esență supranaturală a obiectelor.
Roscelin 1050-1112
A considerat că noțiunile nu există ci sunt simple nume pentru obiectele singulare care în fapt sunt singurele existente.
Albertus Magnus (1206 - 1280)
A fost călugăr dominican.
Toma din Aquino (1225-1274)
Duns Scott (1265-1308)
Wiliam Occam (1300-1350)
Johanes Buridan
Petrus Hispanus
Albert Saxonul
Raymundus Lulus
Țările arabe
Ibn Rushd (1126 - 1198)
Moise Maimonide (1135 - 1204)
Epoca modernă[modificare | modificare sursă]
Secolul XVI
Francis Bacon (1561-1626)
În opera Noul Organon a fundamentat și dezvoltat logica inductivă. Poate fi considerat revoluționar în logică, fiind adversar al logicii aristotelice ajunsă prin denaturarea scolastică din instrument al cunoașterii o piedică în calea acesteia. A elaborat inducția științifică.
Secolul XVII
René Descartes (1596-1650)
A combătut logica scolastică medievală și logica lui Aristotel. A formulat patru reguli după care trebuie să ne călăuzim în cercetarea științifică. Cele patru reguli carteziene sunt:
1. a considera drept adevărate numai acele lucruri (idei) care sunt cunoscute și verificate (demonstrate);
2. a descompune în procesul cercetării ceea ce este complex în ceea ce este simplu;
3. a te ridica de la simplu la complex, de la ceea ce este evident la ceea ce este mai puțin evident;
4. a studia obiectul în toate amănuntele lui.
În 1662 adepții lui Descartes, Arnaud și Nicole au scris cartea ,,Logica sau arta de a gândi,, apreciată pentru purificarea logicii aristotelice de denaturările scolasticilor precum și pentru valoarea ei pedagogică. Lucrarea a fost numită „Logica de la Port-Royal”.
G.Leibniz (1646-1716)
A studiat problemele logice în legătură cu sarcinile matematicii și ale demonstrației matematice. A aplicat în logică metoda matematică. A încercat să construiască logica sub forma calculului matematic. A formulat precis legea rațiunii suficiente și a pus bazele elaborării principiilor pentru construirea teoriilor deductive. A descoperit proprietățile analitice ale judecăților de relație, adică proprietățile logice ale relațiilor extinzând teoria mijloacelor deducției.
Secolul XVIII[modificare | modificare sursă]
Immanuel Kant (1724-1804)
A reînviat într-o formă originală teoria idealistă a ideilor înnăscute și a separat total formele și legile logice de conținutul lor, declarându-le forme anterioare experienței, imuabile, cu care rațiunea ar trebui să-și armonizeze activitatea. După Kant, adevărul sau falsul nu constau în concordanța sau neconcordanța ideilor cu obiectele din realitate, ci de concordanța dintre reprezentări. În felul acesta Kant a dat logicii un caracter formalist.
Secolul XIX[modificare | modificare sursă]
Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831)
A criticat idealist și dialectic, formalismul kantian, în problemele logicii. S-a opus categoric încercărilor de a ridica legile logicii la rangul de metode universale ale cunoașterii.A dezvoltat logica dialectică pe care a aplicat-o în construcția concepției generale despre lume.
Gottlob Frege (1848-1925)
Nevoile dezvoltării matematicii au cauzat problemele logicii matematice. Apariția geometriilor neuclidene și descoperirea paradoxelor teoriei mulțimilor, au pus problema legitimității folosirii anumitor procedee logice în procesul demonstrației matematice. Odată apărută din aceste condiții logica matematică a rezolvat cu mijloacele ei probleme matematice speciale care până atunci nu putuseră fi rezolvate pe vechile căi matematice.
În 1879 Frege a elaborat un nou calcul logic după modelul proiectat de Leibniz și pe baza acestui calcul a definit numărul natural numai prin concepte logice. Pe această bază a încercat să deducă aritmetica din logică inițiând astfel logicismul. Elaborând primul sistem axiomatic al calculului propzițional, Frege a dat o analiză strictă a funcțiilor propoziționale, a problematicii calculului cu predicate și a definit precis conceptele fundamentale ale logicii simbolice. A dezvoltat o teorie sistematică a semnificației.
Perioada contemporană[modificare | modificare sursă]
Constituirea logicii matematice
David Hilbert (1862-1943)
S-a preocupat de fundamentele logice ale matematicii, de natura sistemelor formalizate ale logicii și matematicii. A perfecționat alături de P. Bernais, sistemul axiomatic expus de Bertand Russel și A.N. Whitehead în opera ,,Principia Mathematica,,
Formularea logicii predicatelor așa cum este aceasta utilizată astăzi este logica de ordinul I prezentată în lucrarea lui David Hilbert și Wilhelm Ackermann, Principles of Theoretical Logic[1] (1928). Generalitatea analitică a logicii predicatelor a permis formalizarea matematicii și a dus la dezvoltarea teoriei modelelor de către Alfred Tarski; logica predicatelor constituie fundamentul logicii matematice moderne. Marea diferență dintre logica silogistică aristoteliciană și logica predicatelor constă în capacitatea acesteia din urmă de a pătrunde în structura fiecărei propoziții, în vreme ce silogistica trata exclusiv relația dintre propoziții.
Odată cu apariția logicii predicatelor logicienii au putut să ia în considerație cuantorii ca instrumente apte pentru exprimarea tuturor argumentelor care apar în limbajul natural.
Bertrand Russell (1872-1970)
Succesiunea lucrărilor de logică matematică ale acestui logician este următoarea:
1903, Londra ,,Principles of mathematics,, - ,,Principiile matematicilor,,-
1906, Paris ,,Les paradoxes de la logique,, - ,,Paradoxurile logicii,,) în Revue de Métaphysique et de Morale,,
1908, ,,Mathematical logic as based on the theory of types,,-,,Logica matematică bazată pe teroria tipurilor în ,,American Journal of Mathematics,,
1910-1913, Cambridge, ,,Principia Mathematica,, -,,Principiile Matematice,,- în colaborare cu A.N. Whitehead
1919, Londra, ,,Introduction to mathematical philosophy,, -,,Introducere în filozofia matematică,,-
Logicienii care au impus prima operă de logică matematică au fost Bertrand Russell și A.N.Whitehead (1861-1947) prin lucrarea ,,Principia Mathematica,,.Sistemul logic construit de aceștia avea ca scop să reconstruiască matematica în mod logico-simbolic în conformitate cu concepția lui Gotlob Frege. Anton Dumitriu sintetizează trei trăsături ale sistemului logic al lui Russel: 1)este logic complet și explicit axiomatizat; 2)este primul sistem logic complet formalizat, deoarece nu ține seama decât de semne și de regulile de operare cu acestea pentru construirea de formule;3)este perfectibil el fiind pornit cu câteva dificultăți inițiale.
Problema antinomiilor.
În dezvoltarea logicii și matematicii a apărut o serie de piedici paradoxale care au năruit atât fundamentele logicii cât și ale matematicii provocând neîncredere în matematică și logică.Acestea au fost paradoxele logico-matematice.Printre aceste contradicții cităm cele mai importante:1)paradoxul lui Burali-Forti 2)paradoxul lui Cantor 3)paradoxul lui Russell 4)paradoxul lui Richard 5)Paradoxul lui Zermelo-König 6)Paradoxul lui Berry 7)paradoxul lui Greeling-Nelson 9)paradoxul lui Skolem 10.paradoxul lui Gödel 10)paradoxul mincinosului.Pentru depășirea acestor pericole pentru logică și matematică au fost încercate mai multe soluții, cea mai importantă fiind a lui Bertrand Russell, teoria tipurilor.Problema antinomiilor logico-matematice este unul din obstacolele cele mai mari în constituirea logicii ca știință matematică și în fundamentarea logică a matematiciii.
Jan Łukasiewicz (1878 - 1956) a introdus o a treia valență, aceea de "posibil". Mai târziu se admite că între "adevărat" și "fals" există un număr nesfârșit de grade intermediare (logica fuzzy).
Kurt Gödel (1906 - 1978) a întreprins ambițiosul program de considerare a logicii ca obiect de studiu al matematicii.
Operații logice[modificare | modificare sursă]
Operațiile logice aplicabile diferitelor produse ale gândirii sunt:
pentru noțiune: definiția, clasificarea și diviziunea.
pentru judecată: inferența imediată
pentru raționament: inferența mediată.
Definiția[modificare | modificare sursă]
Definiția este operația prin care se face precis conținutul și clară sfera unei noțiuni pentru mintea unui om dat.
Mai puțin riguros definiția se poate face dezvăluind înțelesul sau aria de aplicabilitate a unui cuvânt.
Compoziția, structura și funcțiile definiției
Definiția are două elemente necesare:
1) definitul, adică ideea (constructul mental corespondent unui obiect) sau elementul lingvistic (cuvântul scris sau vorbit) și
2) definitorul, adică ansamblul ideilor (exprimabile în limbaj) care dezvăluie obiectul definiției, adică definitul.
Între definit și definitor există o relație necesară. Relația dintre cele două elemente ale definiției este necesarmente de identitate, altminteri ea nu este o relație de definire. Altfel exprimat definitorul este identic cu definitul.
Exemplu.
Litera (definitul) este (relația de definire, adică identitate) semnul scris al sunetului pronunțat (definitorul). Altfel exprimat, în limbajul scris, ,,Litera este identică prin definiție cu semnul scris al sunetului pronunțat.
Rațiunea de a fi a definiției constă în:
1.Sintetizarea cunoștințelor în fiecare etapă a cunoașterii unui obiect concentrându-le în constructe mentale mai economice și mai eficace. 2.Indicarea din ce în ce mai precisă, mai exactă a gradului de cunoaștere a obiectului de către subiectul cunoscător. Nu poți susține că știi ce este un lucru dacă nu îl poți defini riguros atât sub aspectul intensiunii cât și sub aspectul extensiunii, adică atât sub aspectul însușirilor lui esențiale cât și sub aspectul varietății speciilor sub care el există.
Clasificarea[modificare | modificare sursă]
Clasificarea este operația prin care obiectele unei mulțimi date sunt distribuite în clase după un anumit criteriu. Este o operațiune sintetică și pornește de la indivizi (obiecte individuale, concrete sau de la noțiunile obiectelor individuale) mergând către specii și genuri. În ordine logică este a doua operațiune, fiind precedată de definiție și urmată de diviziune.
Diviziunea[modificare | modificare sursă]
Diviziunea este operația logică de descompunere a unei noțiuni în noțiuni subordonate. Este operațiune analitică pornind de la genuri, trecând la specii și ajungând la noțiuni individuale. Diviziunea pornește numai de la noțiuni constituite deja prin proces anterior de cunoaștere. În ordinea generării cunoașterii este a treia operațiune logică presupunând definiția și clasificarea având funcția ordonării cunoștințelor achiziționate prin definire și clasificare.
Inferarea[modificare | modificare sursă]
Inferarea este procedeul de gândire prin care din cunoștințe inițiale, obținem o cunoștință nouă. Schema operației de inferare se numește inferență sau raționament. Inferarea se bazează pe existența în cunoștințele inițiale a cunoștințelor rezultate. Ele dobândesc însușirea de a fi noi pentru conștiința celui ce nu le-a înțeles inițial direct din judecățile de la care a pornit.
Inferența imediată (nemijlocită)
Inferarea se poate face asupra unei singure judecăți având calitatea de premisă, adică judecată de pornire. Pornindu-se de la ea printr-o operație de gândire obținem o cunoștință, adică o judecată nouă prin explicitarea judecății premiză.
Principalele forme de inferențe imediate sunt următoarele: obversiunea și conversiunea.
Obversiunea
Obversiunea constă în obținerea dintr-o judecată dată a unei alte judecăți echivalente, dar opusă calitativ, adică dintr-o judecată afirmativă obținem una negativă și invers dintr-una negativă obținem una afirmativă.
Exemplu:
Simbolic și general: „S este P” → «S nu este non-P».
Natural și concret : „Omul este spiritual” implică „Omul nu este nespiritual”.
Conversiunea
Conversiunea este obținerea unei judecăți noi, al cărei subiect logic este predicatul logic al judecății inițiale și al cărei predicat logic este subiectul judecății inițiale.
Exemplu:
Simbolic și general: „Toți S sunt P” → „Unii P, și numai unii P sunt S”.
Natural și concret: „Toți consecvenții sunt oameni” implică „Unii oameni și numai unii oameni sunt consecvenți”.
Inferența mediată (mijlocită)
Este forma de inferare a unei judecăți noi pornind de la alte două sau mai multe judecăți cu rol de premize.
Compoziția raționamentului este următoarea:
1.Cunoștința inițială compusă din două sau mai multe judecăți cu rol de premise;
2.Cunoștința de fundare care se exprimă în regula raționamentului;
3.Cunoștința nouă exprimată în concluzia raționamentului.
Exemplu:
Schema generală simbolizată: < A→B · B→C> → .
În limbaj natural:
Premiza 1: Existența viciului determină căutarea obiectului satisfacerii viciului.
Premiza 2: Căutarea obiectului satisfacerii viciului poate cauza o infracțiune.
Regula de fundare: O cauză determină un lanț determinat de cauze.
Concluzie: Existența viciului poate cauza o infracțiune.
Clasificări ale logicii[modificare | modificare sursă]
În ciuda caracterului ei ordonat logica nu este unitară. Nu sunt acumulate și maturizate cunoștințele logice în așa fel încât să se poată executa o diviziune logică asupra ei însăși. În această situație se pot face doar clasificări provizorii a diferitelor dezvoltări logice.
Clasificări ale logicilor ca părți ale logicii în ansamblu se pot face după criterii diferite. Se disting criteriul conținutului, adică al obiectului, criteriul metodelor folosite, criteriul evoluției istorice a logicii ca formă a vieții spirituale umane.
După obiectul cunoașterii[modificare | modificare sursă]
Logicianul poate cerceta formele generale ale gândirii corecte precum și formele speciale de gândire. Mai precis el poate studia formele comune tuturor celor ce gândesc, dar și formele de gândire corectă specifice anumitor oameni în anumite activități.Mișcarea gândirii după obiectul gândit cere adecvarea formelor de gândire la structurile obiectului ceea ce determină apariția logicilor speciale.Pentru gândirea unui anumit obiect se cere o anumită gândire logică.
Logica dialectică
Termenul de logică dialectică a fost utilizat cu înțelesuri diferite.Din totalul înțelesurilor în contextul logicii considerăm înțelesul de teorie a compoziției, structurii și funcționării operațiilor logice unice ale spiritului uman în situații epistemologice în care întemeierea formală extensională devine inoperantă fiind necesară o întemeiere materială, de conținut, intensională.
Nivelul cel mai înalt, mai general al abordării formelor raționale de cunoaștere este întruchipat de logica dialectică. Presupoziția inițială este că fiecare formulă logică îndeplinește o anumită funcție cognitivă în ansamblul (întregul) cunoașterii omenești. În consecință fiecare formă logică se supune unei anumite ordini în dezvoltarea cunoașterii. Temeiul logicii dialectice constă în caracterul secund și dependent al cunoașterii în raport cu obiectul de cunoscut. Logica formală nu poate satisface decât exigențe interne de corectitudine și nu exigențe ale raportării la obiectul exterior conștiinței. Această deficiență este compensată parțial de logica dialectică prin considerarea procesului gândirii logice în desfășurarea reală care în fapt are atât formă cât și conținut. Este încă nesistematizată (nematurizată), dar necesară.
Logica pură
De cercetarea formelor comune de gândire se ocupă logica teoretică, logica pură numită și logică formală, deoarece cercetează formele gândirii, fără conținut.
Are următoarele caracteristici:
1. studiază numai formele cele mai generale de propoziții logice;
2. cuprinde numai legile care depind de formele generale de propoziții și de valorile de adevăr adevărat și fals;
3. nu cuprinde niciun fel de termeni, operații sau relații determinate (relative la domeniu particular);
4. consideră ca scop al logicii studiul inferenței și a condițiilor ei formale;
5. consideră că orice determinare a termenilor operațiilor și relațiilor, înseamnă trecerea de la forme de propoziții la propoziții despre obiecte determinate și implicit la logica aplicată;
6. operațiile și relațiile logicii sunt studiate numai prin prisma proprietăților formale ale relațiilor și prin prisma adevărului și falsului;
7. cuprinde toate legile logice posibile care satisfac condițiile indicate mai sus.
Logica aplicată
Este logica obținută din logica pură pe următoarele căi: determinarea formelor de propoziții prin determinarea termenilor, operațiilor și relațiilor cu sau fără restrângerea numărului formulelor care sunt logic-adevărate.
Logica științei
Este analiză logică a științei atât în faza devenirii cât și în faza stabilă în care știința este constituită. În acest caz logicianul studiază modul în care procesele și schemele logice se manifestă într-un domeniu sau altul al cunoașterii științifice.
Logica matematică
Are în practica filozofică și științifică două înțelesuri:
a.Un înțeles mai larg, anume logică expusă cu ajutorul limbajelor formalizate; din punct de vedere practic prin logică matematică se înțelege aplicarea matematicii la studiul logicii formale. Logica matematică este o consecință a evoluției științei și în special a aplicării matematicii la logică. Neclaritatea și imprecizia limbajului natural au fost ameliorate prin matematică. Sub acest înțeles logica matematică este același lucru cu logica simbolică și logistica.
b.Logica disciplinelor matematice
Logica deontică
Logica pragmatică
Logica tehnică
După calea adoptată[modificare | modificare sursă]
Logica inductivă
Studiază formele gândirii, ce pornesc de la judecăți individuale, legate direct de fapte și obțin judecăți cu grade de generalitate crescânde. Sensul inferării este de la judecăți individuale către cele particulare, apoi către cele generale și în final universale.
Logica transductivă
Este studiul inferențelor cu judecăți de același grad de generalitate.
Logica deductivă
Studiul derivării judecăților mai puțin generale din judecăți mai generale. Sensul obținerii concluziilor este de la judecățile universale către cele generale, apoi către cele particulare și în final către cele individuale.
După evoluția istorică[modificare | modificare sursă]
Nicholas Rescher a făcut următoarea clasificare a logicii considerând criteriul dezvoltării istorice.
Logica de bază[modificare | modificare sursă]
a.Logica tradițională
b.Logica modernă ortodoxă: logica matematică clasică (bivalentă)
c.Logica modernă neortodoxă:
–--Logica modală
–--Logica polivalentă
–--Sistemele nonstandard de implicație: implicația strictă, „entailment” ș.a.
–--Sistemele nonstandard de cuantificare: pluralitate, ș.a.
Metalogică[modificare | modificare sursă]
a.Sintaxa logică
b.Semantica logică
c.Pragmatica logică
d.Lingvistica logică
---Teoria structurii
---Teoria înțelesului
---Teoria validității
Dezvoltări ale logicii[modificare | modificare sursă]
a.Dezvoltări matematice
►Dezvoltări aritmetice
►Dezvoltări algebrice
►Dezvoltări funcțional-teoretice
►Teoria demonstrației
►Logica probabilistă
►Teoria mulțimilor
►Fundamentele matematicii
În ordine istorică aceste dezvoltări au fost primele aplicații ale logicii simbolice. Logica matematică a debutat ca o logică a matematicii.
b.Dezvoltări științifice
Aplicații fizice
•Logica cuantică
•Teoria modalităților fizice ori cauzale
Aplicații biologice
•Aplicații în stilul lui Woodger
•Logica cibernetică
Aplicații sociologice
•Logica normelor
•Logica evaluării
Aplicații legale
Procesul de matematizare precede în general procesul de logicizare prefigurând structurile logice în domeniul aplicației.
c.Dezvoltări filozofice
Aplicații etice
-Logica acțiunii
-Logica deontică
-Logica comenzilor (a imperativelor)
-Logica preferinței și alegerii
Aplicații metafizice
-Logica existenței
-Ontologia lui Leśniewski
-Logica constructivistă
-Ontologia (disputa nominalism-realism)
Aplicații epistemologice
-Logica întrebărilor și răspunsurilor
-Logica temporală
-Logica parte-întreg (mereologia)
-Logica epistemică
-Logica supoziției
-Logica informației
-Logica inductivă
•••Logica evidenței și confirmării
•••Logica probabilistă
În măsura în care reflecția logic filozofică asupra unui domeniu dat se maturizează, gândirea logică a obiectului trece în aplicații științifice ale logicii. Ceea ce rămâne constant în sfera logicii filozofice sunt temele ontologice și gnoseologice.
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
1. Enescu Gheorghe
„Introducere în logica matematică”, 1965
„Logică și adevăr”, 1967
„Logică simbolică”, Editura Științifică, București, 1971
„Filozofie și logică”, Editura Științifică, București, 1973
„Teoria sistemelor logice”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976
„Fundamentele logice ale gândirii”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980
„Dicționar de logică”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985
2. Țuțugan F.
„Silogistica judecăților de predicație”, București, 1965
3. Petre Botezatu
„Semiotică și negație”, Editura Junimea, Iași, 1973
4. Petru Ioan
„Orizonturi logice”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
5. Anton Dumitriu
,,Istoria logicii,, Editura didactică și pedagogică, Ediția II București 1975
,,Teoria logicii,,
Istoria logicii românești, Alexandru Surdu, Dragoș Popescu, coord., Editura Tehnică, București, 2006.
Vezi și[modificare | modificare sursă]
Eroare logică
Logica fuzzy
Note[modificare | modificare sursă]
[1] [2] [3] [4] [5]
Referințe[modificare | modificare sursă]
^ a b "possessed of reason, intellectual, dialectical, argumentative", also related to λόγος (logos), "word, thought, idea, argument, account, reason, or principle" (Liddell & Scott 1999; Online Etymology Dictionary 2001).
^ a b Richard Henry Popkin; Avrum Stroll (1 iulie 1993). Philosophy Made Simple. Random House Digital, Inc. p. 238. ISBN 978-0-385-42533-9. Accesat la 5 martie 2012
^ a b Jacquette, D. (2002). A Companion to Philosophical Logic. Wiley Online Library. p. 2
^ a b For example, Nyaya (syllogistic recursion) dates back 1900 years.
^ a b Mohists and the school of Names date back at 2200 years.
[ascunde]
v • d • m
Ghid rapid de filozofie
Portal · Categorie · Proiect
Filozofie Orientală · Occidentală
Antică · Medievală · Modernă · Contemporană
Liste Domenii de bază · Filozofi · Filozofii · Glosar · Curente · Publicații · Alte liste
Ramuri Estetică · Etică · Epistemologie · Logică · Metafizică · Filozofie naturală
Filozofia Educației · Istoriei · Limbajului · Dreptului · Matematicii · Minții · Politicii · Psihologiei · Religiei · Științei · Științelor sociale
Școli Atomism · Deconstrucție · Determinism · Dialectică · Empirism · Existențialism · Fenomenologie · Filozofie analitică · Hermeneutică · Idealism · Materialism · Monism · Nativism · Neoplatonism · Nihilism · Peripateticism · Pitagorism · Platonism · Postmodernism · Pozitivism logic · Pragmatism · Presocratici · Raționalism · Relativism · Scepticism · Scolastică · Stoicism · Structuralism · Umanism · Utilitarism
Referințe: Encyclopedia of Philosophy · Philosophical dictionary · Stanford Encyclopedia of Philosophy · Internet philosophy guide
Informații bibliotecare GND: 4036202-4 modificare
Categorii: Modele semanticeLogicăMatematicăFilozofie
----------
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ură
Ură
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Ura este un sentiment puternic, nestăpânit, de antipatie intensă sau de dușmănie față de cineva sau de ceva. Ura poate fi considerată ca forma extremă a disprețului sau a antipatiei.
Friedrich Kirchner, în cartea sa Wörterbuch der Philosophischen Grundbegriffe (Dicționarul noțiunilor de bază ale filozofiei), descrie ura ca fiind
"o antipatie intensă de a face ceva, ea fiind sentimentul contrar dragostei, în care cel stăpânit de ură caută să-i facă numai rău celuilalt."
Sentimentul de ură poate fi provocat de invidie, gelozie sau amor propriu rănit. Un studiu neuronal al creierului a dovedit că anumite areale ale creierului sunt răspunzătoare pentru sentimentul de ură. Un exemplu cunoscut al răzbunării sângeroase cauzate de ură este vendetta siciliană.
Legături externe[modificare | modificare sursă]
Gonzaga University (Washington State), Institute for Action Against Hate, incl. Journal of Hate Studies (engl.)
[ascunde]
v • d • m
Emoții
Acceptanță • Afecțiune • Ambivalență • Anxietate • Apatie • Auto-compătimire • Bucurie • Calm • Confuzie • Depresie • Dezamăgire • Dezgust • Dispreț • Dor • Dor de casă • Dorință • Dragoste • Entuziasm • Epifanie • Extaz • Fanatism • Fericire • Frică • Frustrare • Gelozie • Goliciune • Invidie • Îndoială • Mândrie • Mânie • Melancolie • Milă • Oroare • Panică • Plictiseală • Pocăință • Poftă • Recunoștință • Regret • Relaxare • Remușcare • Respingere • Rușine • Satisfacție • Seninătate • Singurătate • Speranță • Suferință • Timiditate • Tristețe • Uimire • Umilință • Ură • Vină • Veselie
Informații bibliotecare GND: 4023606-7 modificare
Categorii: EmoțieSentimente
--------
http://www.apador.org/ce-este-discursul-instigator-la-ura-si-cum-poti-lupta-cu-el/
1.Ce este discursul instigator la ură.
Discursul instigator la ură („hate speech”) este o noțiune cu un conținut variabil în literatura de specialitate.
Cu toate acestea, el poate fi caracterizat drept un discurs destinat atacării, intimidării, umilirii, discreditării sau incitării la violentă ori la acțiuni care pot produce prejudicii împotriva unei persoane sau unui grup de persoane pe motiv de rasă, etnie, naționalitate,  vârstă, religie, sex, categorie socială, orientare sexuală, infectare cu HIV, dizabilitate.

O diferență între discursul în termeni mai violenți și discursul instigator la ură poate fi aceea că, în caz de hate speech, singurul mesaj transmis (sau, măcar, cel dominant în mod clar) este ură față de o categorie de persoane, ură întemeiată pe motivele prezentate mai sus.

În acest sens, pe siteul USLegal, site destinat informării cu privire la chestiuni juridice curente a comercianților, avocaților, corporațiilor și a altor persoane interesate sau în nevoie de sfaturi juridice,  la Secțiunea „Legal Definitions & Legal Terms” este prezentată definiția noțiunii de „Hate Speech” după cum urmează:

„Discursul instigator la ură nu transmite niciun alt înțeles decât exprimarea urii față de un grup, mai ales în circumstanțe de natură  să  provoace violentă. În primul rând, este o incitare la ură împotriva unui grup de persoane definit pe criterii de rasă, etnie, naționalitate, gen, religie, orientare sexuală și altele asemenea. Discursul instigator la ură poate avea orice formă de exprimare considerată ofensatoare de către grupurile rasiale, etnice și religioase sau de minoritățile discrete ori de femei.”

Recomandarea nr. R (97) 20 din 1997 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei este dedicată „Hate Speech”.

În anexa la recomandare, mai exact în preambulul anexei  (intitulat „Scopul”) există și o definiție a discursului instigator la ură, după cum urmează:

„Termenul „discurs instigator la ură” trebuie înțeles ca acoperind toate formele de exprimare care răspândesc, incită, promovează sau justifică ura rasială, xenofobia, antisemitismul sau alte forme de ură bazate pe intoleranță, inclusiv: intoleranță exprimate prin naționalism agresiv și prin etnocentrism, discriminare și ostilitate față de minorități, migranți și persoane de origine imigrantă.”[1]



2. Sancționarea legală a discursului instigator la ură
Atunci când un discurs purtat în termeni mai violenți, în stil pamfletar sau nu, capătă trăsăturile discursului instigator la ură, el va putea fi asimilat unui act de incitare la discriminare și sancționat ca atare.

Discursul instigator la ură este sancționabil pe mai multe căi și de mai multe autorități, cu mențiunea că, de regulă, este posibil cumulul sancțiunilor aplicate de diferitele autorități, după cum urmează:

 -           Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD)
 -           Consiliul Național al Audiovizualului (CNA)
 -           Avocatul Poporului (cu precizarea că nu poate emite decât recomandări)
 -           Instanța de judecată civilă
 -           Parchetul/poliția și instanța de judecată penală

Este de menționat că Memorandumul explicativ la Recomandarea nr. R (97) 20 conține la pct. 33 și 34 puncte de vedere care ar trebui luate în considerare cu prioritate atunci când  este vorba despre sancționarea discursului instigator la ură. Astfel:
1. Sancționarea unei persoane pentru discurs instigator ură cu o amendă sau cu o pedeapsă cu închisoarea poate, în multe cazuri, să fie ineficientă în schimbarea/modificarea opiniilor și ideilor acelei persoane. Mai eficientă ar fi o sancțiune de activitate în folosul comunității, sub forma prestării de muncă pentru sau în cadrul comunității insultate. Această sancțiune, prin conținutul său educațional specific, ar face mai probabilă o schimbare a atitudinii și percepției persoanei respective, pusă în situația de a înțelege mai bine și de a respecta grupul/grupurile vizate.
2. Legea penală nu prevede intodeauna cele mai potrivite măsuri pentru anumite cazuri de discurs instigator la ură. Pentru combaterea discursului instigator la ură, mai multă flexibilitate prezintă mijloacele prevăzute de legea civilă.  Opinăm că noțiunea de „lege civilă” ar trebui înțeleasă în sensul mai general, de orice reglementare care nu are caracter penal.

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD)

Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a fost înființat prin art. 16 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
CNCD este autoritatea publică în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridicăƒ, aflatăƒ sub control parlamentar (Colegiul director, compus din 9 membri cu rang de secretar de stat, este ales pe termen de 5 ani în ședința comună a deputaților și senatorilor) și totodată garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația internăƒîn vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte.
Organizarea şi funcţionarea CNCD au fost reglementate prin HG nr. 1194/2001. Prin Ordinul Președintelui CNCD nr. 144/2008 a fost aprobată Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor de către CNCD.
Potrivit acestor reglementări, o persoană care se consideră discriminată (inclusiv printr-un discurs instigator la ură) se poate adresa CNCD cu o petiție, în termen de cel mult 1 an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.
CNCD mai poate fi sesizat cu petiție și de organizațiile neguvernamentale care au ca scop protecția drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate și aduce atingere unei comunităti/grup de persoane ori dacă aduce atingere unei persoane fizice și aceasta cere ONGului să formuleze petiția (art. 28 din OG 137/2000; art. 8 din Ordinul Președintelui CNCD nr. 144/2008).
De asemenea, CNCD se poate sesiza din oficiu (art. 19 al. 2 din ordonanță), desigur, în termenul de 1 an menționat mai sus. Autosesizarea (sesizarea din oficiu) cu privire la orice situație, anunț sau eveniment, în privința cărora există indicii cu privire la existența unor fapte care presupun săvârșirea unei fapte de discriminare, poate fi inițiată de oricare membru al Colegiului director, prin întocmirea unei note de autosesizare, motivată (art. 13 din Ordinul Președintelui CNCD nr. 144/2008).
Totuși, dacă o persoană a pierdut termenul de 1 an pentru sesizarea CNCD, ea poate formulă o acțiune separată la instanță civilă, în termen de 3 ani de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. Detalii cu privire la această acțiune se găsesc în secțiunea intitulată a „Instanța de judecată civilă”.
OG 137/2000 prevede mai multe fapte de discriminare care constituie contravenții. Discursul instigator la ură poate fi încadrat, cel mai exact, în contravenția prevăzută în art. 15 din ordonanță, care se referă explicit și la fapte de „instigare”.
Astfel, potrivit art. 15 din OG 137/2000, constituie contravenție, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naționalist-șovină, de instigare la ură rasială sau națională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunități și legat de apartenența acestora la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.
Această contravenție se sancționează cu amendă de la 1.000 lei la 30.000 lei, dacă discriminarea/instigarea la ură vizează o persoană fizică sau cu amendă de la 2.000 lei la 100.000 lei, dacă discriminarea/instigarea la ură vizează un grup de persoane sau o comunitate.
Sancțiunea se stabilește de către CNCD, prin hotărâre a Consiliului director, și poate fi aplicată atât persoanei fizice, cât și persoanei juridice.
 Pe lângă amenda contravențională, CNCD poate obliga partea care a săvârșit fapta de discriminare să publice, în mass-media, un rezumat al hotărârii sale prin care a constatat săvârșirea contravenției.
CNCD poate dispune restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare (art. 20 al, 3 din ordonanță), dar cu următoarele limitări stabilite prin decizia nr. 997/2008 a Curții Constituționale: CNCD nu are competență ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
CNCD nu poate acorda daune morale sau materiale. Pentru obținerea de daune, partea interesată va trebui să formuleze o acțiune separată la instanța civilă. Detalii cu privire la această acțiune se găsesc în secțiunea intitulată „Instanța de judecată civilă”.
Petitita adresată CNCD poate fi formulată în scris și transmisă Consiliului printr-un mijloc legal (poștă, fax, e-mail) sau oral, prin notă de audiență. În cazul sesizării orale se întocmește o notă, care cuprinde elementele petiției și se constituie în petiție cu acordul petentului (art. 9 din Ordinul Președintelui CNCD nr. 144/2008).
Model de petiție către CNCD
Petițiile anonime se vor clasa, dar cele în care nu se precizează domiciliul sau reşedinţa petentului, pot fi luate în considerare dacă există indicii că datele respective vor fi comunicate ulterior.
Petiția adresată CNCD se înregistrează în Registrul de intrare-ieșire a corespondenței și se constituie în dosar, care primește un număr. Dosarul cuprinde un opis referitor la documente. Filele dosarului se numerotează.
Pentru soluționarea cauzei ce face obiectul dosarului, CNCD (Colegiul director) desfășoară o procedura similară cu cea a instanței, care presupune citarea părților, posiblitatea asistării/reprezentării părților (petent/reclamat) de către avocat, pregătirea apărării, administrarea de probe, audieri și dezbateri.
O prevedere importantă se referă la sarcina probei într-un caz de discriminare. Regula general aplicabilă într-un litigiu civil este că partea care face o afirmație trebuie să o și dovedească. În cazul discriminării, această regulă nu se aplică pe deplin. Astfel, partea care afirmă că a fost discriminată nu trebuie să facă dovadă integrală a discriminării, fiind suficient să probeze doar existența unor fapte care permit a se presupune/prezuma existența unei discriminări directe sau indirecte, situație în care persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că faptele nu constituie discriminare (art. 20 al. 6 teza I din .OG 137/2000; art. 72 din Ordinul Președintelui CNCD nr. 144/2008).
CNCD trebuie să soluționeze petiția/sesizarea din oficiu în termen de 90 de zile de la data sesizării (art. 20 al. 7 din OG 137/2013).
CNCD se pronunță asupra petiției/sesizării din oficiu prin hotărâre a Colegiului director, care va cuprinde: numele membrilor Colegiului director care au emis hotărârea, numele, domiciliul sau reședința părților, obiectul sesizării și susținerile părților, descrierea faptei de discriminare, motivele de fapt și de drept care au stat la bază hotărârii Colegiului director, modalitatea de plată a amenzii, dacă este cazul, calea de atac și termenul în care aceasta se poate exercita.
Hotărârea se comunică părţilor în termen de 30 de zile de la adoptare şi produce efecte de la data comunicării. Ea poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ (curtea de apel), în termen de 15 zile de la data comunicării. Hotărârile care nu sunt atacate în termenul de 15 zile constituie de drept titlu executoriu.
Practic, atacarea hotărârii CNCD la instanța de contencios administrativ constă în formularea unei cereri adresată curții de apel – secția de contencios administrativ și fiscal. Competența, în primă instanță revine curții de apel, deoarece este vorba despre contestarea unui act emis de o autoritate publică centrală (CNCD), astfel că se aplică regula din art. 10 al. 1 teza II din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Hotărârea de primă instanță a curții de apel poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, la Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum prevede art. 20 al. 1 din Legea nr. 554/2004. Odată cu pronunțarea hotărârii din recurs, cauza este soluționată irevocabil.
Riscurile formulării unei petiții la CNCD și folosirii căilor de atac (procesele de la instanță de fond și instanță de recurs) privesc suportarea unor cheltuieli în cazul pierderii litigiului, care înseamnă:
-plata cheltuielilor de judecată efectuate de către cealaltă parte, care a câștigat litigiul, cu ocazia reprezentării/asistării de avocat în față CNCD
-plata cheltuielilor de judecată efectuate de către cealaltă parte, care a câștigat procesul, cheltuieli în care un loc imporant îl ocupă onorariul de avocat, la instanța de fond și instanța de recurs.
Consiliul Național al Audiovizualului (CNA)
Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) a fost înființat prin art. 10 din Legea nr. 504/2002 – legea audiovizualului și este o autoritate publică autonomă sub control parlamentar (cei 11 membri sunt numiți pe termen de 6 ani în ședința comună a deputaților și senatorilor) și garantul interesului public în domeniul comunicării audiovizuale.
Potrivit art. 10 al. 5 din Legea 504/2002, CNA se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizat de către orice persoană interesată printr-o plângere, atunci când un radiodifuzor (furnizor de programe radio sau tv) încalcă prevederile legale, normele de reglementare în domeniu ori obligațiile înscrise în licența audiovizuală.
 Pe siteul CNA se află un formular pentru adresarea de sesizări către CNA, inclusiv pentru cazuri de incitare la ură pe considerente de rasă, religie, naționalitate, sex sau orientare sexuală.
Art. 40 din Legea 504/2002 prevede că este interzisă difuzarea de programe care conţin orice formă de incitare la ură pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex sau orientare sexuală.
De asemenea, prin Decizia nr. 220/2011, CNA a adoptat Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, care, în art. 47, prevede că este interzisă difuzarea în programele audiovizuale a oricăror forme de manifestări antisemite sau xenofobe, precum si orice discriminare pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex, orientare sexuală sau etnie.
Potrivit art. 90 al. 1 lit. g din Legea 504/2002, constitutie contravenție programarea şi furnizarea de programe care încalcă interdicția de difuzare de programe care conţin orice formă de incitare la ură pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex sau orientare sexuală.
Această contravenție se sancţionează cu amendă de la 10.000 lei la 200.000 lei. În cazul în care CNA apreciaza că efectele faptei concrete sunt minore, va adresa doar o somaţie publică de intrare în legalitate.
Radiodifuzorul căruia i s-a aplicat o sancţiune sau i s-a adresat o somaţie de intrare în legalitate de către CNA are obligaţia de a comunica publicului, în 24 de ore, motivele şi obiectul sancţiunii sau ale somaţiei, în formularea transmisă de CNA. În caz contrar, se va aplica o amendă contravenţională de la 2.500 lei la 50.000 lei.
În cazul săvârşirii repetate a acestei contraventii, CNA poate decide, gradual, aplicarea uneia dintre următoarele sancţiuni, potrivit art. 95 din Legea 504/2002:
-obligarea radiodifuzorului de a difuza timp de 10 minute, între orele 19,00 şi 19,10, numai textul deciziei de sancţionare;
 -obligarea radiodifuzorului de a difuza timp de 3 ore, între orele 18,00 şi 21,00, numai textul deciziei de sancţionare;
 -reducerea cu până la jumătate a termenului de valabilitate a licenţei audiovizuale, cumulată cu obligarea radiodifuzorului de a difuza timp de 10 minute, între orele 19,00 şi 19,10, numai textul deciziei de sancţionare .
De asemenea, potrivit art. 95/1 din Legea 504/2002, CNA poate decide aplicarea sancțiunii „supreme”, retragerea licenţei audiovizuale,  în cazul săvârșirii repetate de către furnizorul de servicii media a uneia dintre următoarele fapte:
-incitarea publicului la ură naţională, rasială sau religioasă;
-incitarea explicită la violenţă publică;
-incitarea la acţiuni care au drept scop disoluţia autorităţii de stat;
-incitarea la acţiuni teroriste.
Deciziile de sanctionare emise de CNA pot fi atacate la curtea de apel – secţia de contencios administrativ și fiscal. În cazul deciziilor de sancționare emise de CNA pentru abateri repetate, hotărârea curtți de apel poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum prevede art. 95/2 din Legea 504/2002.

Avocatul Poporului (AP)

Potrivit art. 13 al. 1 lit. b din Legea nr. nr. 35/1997, Avocatul Poporului soluționează petiţii formulate de persoanele fizice lezate prin încălcarea drepturilor sau libertăţilor acestora de către autorităţile administraţiei publice (ministere, agenții/oficii/structuri guvernamentale, deconcentrate, consilii județene și locale, primari, prefecți etc).
Unul dintre drepturile fundamentale este și cel de a nu fi discriminat, prevăzut în toate reglementările internaționale importante. Spre exemplu, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este dedicat și are ca titlu „interzicerea discriminării”, iar Protocolul nr. 12 la aceeași Convenție prevede „interzicerea generală a discriminării:
Ca atare, o persoană/un grup poate susține că i s-a încălcat un drept (de a nu fi discriminat) dacă  efectul unui discurs este de a incita la discriminare împotriva sa.
Este de subliniat că petiția poate fi adresată AP numai dacă încăclarea dreptului (incitarea la discriminare) a fost comisă de către o autoritate a adminstrației publice. Deci, dacă o persoană fizică sau o persoană juridică, alta decât cele din sfera adminstrației publice, încalcă dreptul persoanei/grupului, petiția nu trebuie adresată AP, ci celorlalte autorități competente.
Petiţiile adresate AP sunt scutite de taxa de timbru. Ele trebuie să se facă în scris şi să indice numele şi domiciliul fiecărei persoane fizice lezate în drepturile şi libertăţile acesteia, drepturile şi libertăţile încălcate, precum şi autoritatea administrativă ori funcţionarul public în cauză.
Nu vor fi luate în considerare petiţiile anonime.
Nu fac obiectul activităţii AP şi vor fi respinse fără motivare petiţiile privind actele emise de Camera Deputaţilor, de Senat sau de Parlament, actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor, ale Preşedintelui României, ale Curţii Constituţionale, ale preşedintelui Consiliului Legislativ, ale autorităţii judecătoreşti, precum şi ale Guvernului, cu excepţia legilor şi ordonanţelor.
Termenul de sesizare a AP este de cel mult 1 an de la data la care s-au produs încălcările drepturilor şi libertăţilor ori de la data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă de ele
Model de sesizare către Avocatul Poporului
AP are dreptul să facă anchete proprii, să ceară autorităţilor administraţiei publice orice informaţii sau documente necesare anchetei, să audieze şi să ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor administraţiei publice şi de la orice funcţionar care poate da informaţiile necesare soluţionării petiţiei, în condiţiile prezentei legi.
În cazul în care AP constată că petiţia persoanei fizice lezate este întemeiată, se va adresa în scris autorităţii administraţiei publice care a încălcat drepturile persoanei fizice şi va cere să reformeze sau să revoce actul administrativ şi să repare prejudiciile produse, precum şi să repună persoana fizică lezată în situaţia anterioară.
Autorităţile publice în cauză au obligatia să ia de îndată măsurile necesare pentru înlăturarea ilegalităţilor constatate de AP, repararea prejudiciilor şi înlăturarea cauzelor care au generat sau au favorizat încălcarea drepturilor persoanei lezate şi vor informa despre aceasta AP.
Desi AP poate emite numai recomandări (art. 21 din Legea 35/1997), faptul că legea prevede obligația autorităților publice de a lua măsurile necesare în raport de constatările AP (art. 23 al. 2 din Legea 35/1997), conferă acestor recomandări un caracter oarecum mai puternic decât cel de simple informări cu caracter facultativ. Desigur, depinde și de cât de mult este decis AP ca, în practică, să urmărească și să insiste, în limitele legii, pentru ca recomandările sale să fie respectate.
În cazul în care autoritatea administraţiei publice sau funcţionarul public nu înlătură, în termen de 30 de zile de la data sesizării, ilegalităţile comise, legea prevede că AP se va adresea, după caz, autorităţilor administraţiei publice ierarhic superioare sau prefectului, care au obligatia să îi comunice, în termen de cel mult 45 de zile, măsurile luate
Dacă nici autorităţile administraţiei publice ierarhic superioare sau prefectul nu reactionează, AP va putea sesiza Guvernul, întrucat are dreptul să sesizeze Guvernul cu privire la orice act sau fapt administrativ ilegal al administraţiei publice centrale şi al prefecţilor.
Dacă nici Guvernul nu reacționează și nu adoptă, în termen de cel mult 20 de zile, măsuri privitoare la ilegalitatea actelor sau faptelor administrative semnalate de AP, el va comunica acest fapt Parlamentului.
AP este obligat să aducă la cunoştinţa persoanei care i-a adresat petiţia modul de soluţionare.

Instanța de judecată civilă

Potrivit art. 27 din Ordonanţa nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată civile o cerere/actiune pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
De asemenea, potrivit art. 28 din OG 137/2000, organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării pot formula o astfel de cerere în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate şi aduce atingere unei comunităţi/grup de persoane ori dacă aduce atingere unei persoane fizice și aceasta cere ONG-ului să formuleze acțiunea.
Cererea/acțiunea civilă este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea CNCD (art. 27 al. 1 din OUG 137/2000).
Cu alte cuvinte, victima discriminării/instigării la discriminare sau, după caz, ONG-ul, se poate adresa direct instanței civile de judecată (care este diferită de instanța de contencios administrativ, unde poate contesta soluția de la CNCD) pentru obținerea remediilor cuvenite.
Termenul pentru introducerea actiunii civile este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.
Judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a CNCD.
Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existenţa unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.
În faţa instanţei civile se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituţional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio şi video sau date statistice.
La cerere, instanţa poate dispune retragerea sau suspendarea de către autorităţile emitente a autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice care, printr-o acţiune discriminatoare, cauzează un prejudiciu semnificativ sau care, deşi cauzează un prejudiciu redus, încalcă în mod repetat prevederile OUG 137/2000.
Hotărârea pronunţată de instanţa de judecată se comunică CNCD.
Răspunderea civilă delictuală, cum este și cea generată de încălcarea dreptului de a nu fi discriminat, este reglementată Codul civil (Legea nr. 287/2009). Relevante sunt următoarele prevederi:
Art. 1349 din Codul civil prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
De asemenea, art. 1357 din Codul civil prevede că acela care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.
Potrivit art. 1386 Cod civil, repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.

Autorul actului ilicit poate fi chemat de victimă direct în judecata civilă, fără ca aceasta să se mai adreseze CNCD sau, dacă s-a adresat, fără să aștepte rezultatul de la CNCD.
Totusi, având în vedere că „organismul specializat” în materie de discriminare este CNCD, trebuie subliniat că punctul de vedere al CNCD exprimat prin soluția adoptată în legatură cu o cauză în care se invocă discriminarea are o greutate importantă și în fața instanței civile.
De aceea, dacă într-o cauză solutionată de CNCD s-a stabilit irevocabil că nu a existat discriminare, sunt șanse foarte mici să fie admisă o acțiune civilă formulată ulterior la o instanță civilă, prin care se cer despăgubiri pentru aceeași situație de fapt.
Pe de altă parte, dacă existența discriminării a fost deja stabilită de CNCD, are șanse reale de reușită o acțiune la instanța civilă prin care se solicită despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciilor produse prin faptul ilicit (discriminator).
În acest context, trebuie precizat că, potrivit legii, CNCD nu poate acorda daune morale sau materiale, aceste remedii fiind atributul exclusiv al instanței civile.
Din acest motiv, dacă victima discriminării poate face dovada că prejudciul suferit necesită pentru acoperirea integrală și acordarea de daune morale și/sau materiale, ea poate solicita acordarea acestora pe calea unei acțiuni la instanța civila, ulterior hotărârii CNCD, acțiune care are ca sprijin practic important această hotărâre a CNCD.
Riscurile formulării unei acțiuni civile privesc situația pierderii procesului, care înseamnă:
-plata cheltuielilor de judecată efectuate de către cealaltă parte, care a câștigat procesul, cheltuieli în care un loc important îl ocupă onorariul de avocat.
Acțiunea civilă va avea conținutul și forma oricărei cereri de chemare în judecată civilă, astfel cum prevede Codul de procedură civilă. Este recomandabil ca acțiunea civilă să fie redactată și inițiată de un avocat.
Parchetul/poliția și instanța de judecată penală
Unele forme ale discursului instigator la ură pot căpăta forma infracţională, situaţie în care se poate adresa parchetului/poliţiei o sesizare penală, prin plângere (atunci când se reclamă încălcarea prin infracţiune a unui drept/interes propriu) sau denunţ (atunci când se reclamă încălcarea prin infracţiune a unui drept/interes al altuia).
Desigur, parchetul/poliţia se poate sesiza şi din oficiu.
Dacă, după efectuarea de verificări şi cercetări, parchetul apreciază că sesizarea este întemeiată, va sesiza, prin rechizitoriu, instanţa de judecată penală, care va putea dispune condamnarea (sanctionararea penală: amendă penală, închisoare sau alte măsuri) a celui vinovat.
Infracţiunea în care ar putea fi încadrat discursul instigator la ură este cea de “incitare la ură sau discriminare” prevăzută de art. 369 din Codul penal (Legea nr. 286/2009) şi care constă în incitarea publicului, prin orice mijloace, la ura sau discriminare împotriva unei categorii de persoane. Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 1.800 la 150.000 lei (potrivit art. 61 din Codul penal).
Se poate observa că noua incriminare tratează distinct instigarea la ura de instigarea la discriminare, fiind suficient pentru existenţa infracţiunii că prin fapta comisă să se instige/incite doar la ura împotriva unei categorii de persoane, chiar dacă prin aceasta nu se realizează, practic, o incitare la discriminare.
De asemenea, se observă că nu există infracţiune dacă incitarea la ură vizează una sau chiar mai multe persoane, ci numai dacă este vizată o categorie de persoane. Dar, această categorie poate fi de orice fel, întrucât legea nu limitează în vreun modl categoriile de persoane protejate prin această incriminare. E suficient că se incită la ură împotriva unei categorii de persoane, indiferent care ar fi ea.
Pentru declanşarea anchetei penale în legătură cu săvârşirea acestei infracţiuni nu este obligatorie formularea unei  sesizări (plângere, denunţ) din partea unei persoane, întrucât parchetul/poliţia se poate sesiza din oficiu. Desigur, această nu înseamnă că o persoană nu poate adresa o sesizare şi în acest caz.
Potrivit art. 289 – 290 din Codul de procedura penală (Legea nr. 135/2010), plângerea penală sau denunţul penal trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convenţional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii/denunţului, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de proba, dacă sunt cunoscute. Plângerea/denunţul trebuie semnate.

Navigare articole← Cum faci o plângere la Avocatul PoporuluiLiberties.eu, prima platformă europeană pentru drepturile omului, și în limba română
- See more at: http://www.apador.org/ce-este-discursul-instigator-la-ura-si-cum-poti-lupta-cu-el/#sthash.y15fcQzv.dpuf
------------
http://www.mediafax.ro/externe/marea-britanie-va-adopta-o-noua-definitie-privind-antisemitismul-16025042
Marea Britanie va adopta o nouă definiţie privind antisemitismul
Mare Britanie va fi una dintre primele state care va adopta o nouă definiţie privind antisemitismul, în urma unei creşteri a numărului de incidente antisemite şi într-un efort de a combate infracţiunile motivate de ură, scrie Reuters.
Adoptarea definiţiei formulate de Alianţa pentru Memoria Holocaustului are drept scop să prevină cazurile în care definiţii neclare sau diferite privind antisemitismul să facă posibilă achitarea unor persoane care comit acţiuni antisemite.
Politicienii au avertizat în ceea ce priveşte posibilitatea unei creşteri ai numărului de infracţiuni motivate de ură în urma referendumului de Brexit.
"Înseamnă că va exista o singură definiţie a antisemitismului - în esenţă, limbaj sau comportament care indică o ură faţă de evrei pentru că sunt evrei - iar oricine este vinovat de acest lucru va fi tras la răspundere", potrivit unui fragment dintr-un discurs al premierului britanic Theresa May care urmează să fie susţinut în perioada următoare.
Potrivit unei organizaţii non-guvernamentală care oferă consultanţă evreilor din Marea Britanie, în primul semestru al acestui an s-au înregistrat cu 11% mai multe incidente antisemite.
Aproape 6.200 de cazuri de infracţiuni motivate de ură au fost raportate în Marea Britanie în luna iulie, au comunicat autorităţile britanice.
Hărţuirea, agresiunea şi alte tipuri de acte violente, cum ar fi proferarea de insulte verbale au fost cele mai frecvente tipuri de infracţiuni motivate de ură, iar musulmanii şi imigranţii din Europa de Est au fost cel mai des vizate de aceste atacuri.
În luna octombrie, autorităţile britanice au lansat o investigaţie după difuzarea unei înregistrări video în care elevi nord-irlandezi ameninţă o româncă şi o numesc "teroristă sinucigaşă", în teritoriul britanic Irlanda de Nord, adolescenţii afirmând că nu le plac românii, potrivit cotidianului Belfast Telegraph.